Tablou de iarnă
Motto: „Mais où sont les neiges d’antan?”
François Villon
Pentru a realiza un tablou de iarnă îmi trebuie nişte fulgi de zăpadă…. De fapt, o mulţime de fulgi care să încropească troiene şi să înzăpezească drumuri, să acopere satul care, privit de pe măgura cu derdeluşul care se opreşte aproape de baltă (nici măcar nu e o baltă, ci un pârâu, dar oamenii obişnuiesc să îl numească aşa), pare o ilustrată.
Şi îmi mai trebuie, de asemenea, nişte amintiri ale copilăriei, care, camuflate în noianul de zăpadă, să recreeze atmosfera micului univers rural, pierdut în marea câmpie, în maniera aceea inconfundabilă a lui Pieter Bruegel cel Bătrân.
Era seara de Ajun, iar satul era al nostru, al copiilor, mai mult ca niciodată. În cete pestriţe şi vesele, stârnind câinii de prin curţi, împânzeam până şi cele mai îndepărtate uliţe cu colindele noastre, pentru a căpăta bolindeţi. Moş Crăciun nu va veni în noaptea următoare, aproape toţi îl uitaseră, îl aşteptam pe Moş Gerilă, abia de Revelion, sărac şi el în vremurile acelea sărace.
Ne mulţumeam deci şi noi, copiii, cu nuci şi cu gutui, cu covrigii, cu biscuiţii şi cu napolitanele cumpărate la kilogram de la magazinul din sat, cu merele mocanilor veniţi din zona de deal în căruţele lor cu coviltir şi date sătenilor, la schimb, pe porumb şi grâu, cu rarele bomboane în staniol cumpărate de cei care lucrau la oraş.
Dar pentru că, atunci, mai credeam în poveşti şi seara aceea era una a minunilor, o întâlneam chiar şi pe Sfânta Vineri – o bătrână care locuia în casa cu duzi de vizavi de primărie. Sprijinită într-un baston, cu şorţ înflorat şi cu broboadă pe cap, aceasta ne împărţea bolindeţi, adevăraţii bolindeţi, nişte colaci mici, împletiţi, abia scoşi din ţest şi unşi cu miere.
Şi tot dintr-o lume magică părea că vine şi bătrânul preot, a cărui figură luminoasă, cu barbă albă şi ochi blajini, semăna cu cea a sfinţilor pictaţi pe vechii pereţi ai bisericuţei sale. Se simţea împovărat de ani şi inutil, ţinea o slujbă pentru câteva bătrâne care, presimţind apropierea morţii, voiau să se împace cu Dumnezeu, un Dumnezeu pe care preotul îl întreba, din ce în ce mai des, unde plecase din inimile oamenilor.
Iar cea mai puternică amintire, cea mai caldă poate, e aceea a bunicii făcând cozonaci. Deşi nu ştia să scrie, punea totdeauna degetul în locul semnăturii atunci când poştaşul îi aducea pensia, aceasta (hotărâserăm eu şi sora mea, după îndelungi comparaţii şi degustări) făcea cei mai buni cozonaci din sat.
Frământatul aluatului într-o copaie nu prea mare, cumpărată anume din bâlciul care se organiza toamna, de Sfântul Dumitru, avea ceva de ceremonial. În bucătărie nu se auzea decât trosnetul lemnelor în soba cu plită, iar noi stăteam smerite pe nişte scaune scunde de lemn, cu trei picioare (promiseserăm că vom fi cuminţi şi nu ne vom vântura pe uşi) şi asistam la ritual.
Urmăream fermecate amestecarea făinii cernute de trei ori, a ouălor, drojdiei, zahărului, laptelui, cojii rase de lămâie, a esenţelor puternice de rom sau de vanilie, cu mare grijă şi într-o ordine anume. Mâinile aspre, noduroase, bătătorite de muncă ale bunicii păreau că frământă nu doar coca, ci şi gândurile sale. Strânse în pumn, loveau aluatul cu o oarecare forţă şi efortul se oglindea în expresia concentrată a feţei sale ridate, iar gândurile îi rătăceau, poate, la viaţa aspră pe care o dusese, cu războiul din care bărbatul i se întorsese rănit, cu pierderea pământului, nu foarte mult, pe care îl avuseseră, odată cu colectivizarea, cu munca ei la CAP, cu ridicarea unei case trainice, din cărămidă, mai târziu, cu greutăţile zilnice, o viaţă ca o luptă, fără încetare, fără odihnă… La un moment dat degetele prindeau cu gingăşie marginile aluatului şi le împingeau spre mijloc, parcă îl împătureau, ca o mamă care înfaşă copilul în scutec. Observam pe faţa bunicii un zâmbet discret şi ghiceam vorbe de alint, poate se gândea la copiii ei, o fată şi un băiat, care făcuseră şcoli înalte, îşi întemeiaseră familii, deveniseră oameni respectaţi, cu care se mândrea.
Când aluatul se desprindea de pe mâini însemna că este gata, iar bunica şoptea câteva cuvinte dintr-o rugăciune şi făcea semnul crucii, acoperea copaia cu un ştergar alb, de in, şi o aşeza sus, pe sobă, la căldură. Din când în când verifica dacă s-a dospit, iar noi nu aveam voie să ne minunăm, să comentăm ceva, ca să nu aruncăm asupra lui deochiul şi să nu mai crească.
Drept răsplată pentru că fuseserăm cuminţi, căpătam, atunci când bunica aşeza în tăvile tapetate cu făină coca parfumată şi umplutura de stafide, nuci sau cacao, câte o porţie din acestea, pentru a ne face propriii noştri cozonaci.
***
În fiecare an mă întorc acasă de Crăciun. Acoperit de zăpadă, privit de pe măgura cu derdeluş, satul pare acelaşi. E o iluzie… Alte cete de copii cântă colinde, stârnind câinii de prin curţi, Moş Crăciun va veni sigur cu o mulţime de cadouri, copiii chiar îi trimiseseră scrisori (Moş Gerilă parcă nu existase niciodată); în biserica renovată o mulţime de oameni ascultă slujba rostită de un preot tânăr, la magazinul universal devenit cârciumă se ascultă manele. Sfânta Vineri a murit de mult, au rămas doar duzii să vegheze casa pustie de vizavi de primărie, a murit şi bunica, iar bunicile de acum cumpără cozonaci.
MARIANA DOBRICĂ