HOȚUL
de
MARIANA DOBRICĂ
MARIANA DOBRICĂ e scriitoare talentată, deja matură, și în plin avânt spre afirmare și consacrare. În spatele scriiturii – pretins și curajos – moderniste, disimulează un realism de tip sănătos tradiționalist-clasicist (în sens axiologic) și un spirit nostalgic pe care și l-ar dori reprimat, dar de care, prin structură, nu se poate dezice temperamental. O prozatoare premiată, debutată editorial ca poetă remarcată (Poetice – 2022), care tânjește deplin îndreptățit către un spațiu epic numai al său, bine conturat stilistic și tematic. Un pariu pe succesul său literar viitor pe care îndrăznim să-l anticipăm!
Pentru MARIANA DOBRICĂ scrisul e autodicteu. O transă. Un arc pe care îl poți grăbi, dar nu opri din dinamica lui. Și Proza ei are un lirism, Altul decât la Bogza, Stancu sau Hemingway. Un lirism modern. Impregnat ca betonul în ciment. Tehnicist.
Dacă Esenin sau Spengler credeau că civilizația/tehnicismul vor îngrădi sensibilitatea/umanismul și o/îl va sugruma, prozatoarea „înghite” în euforia ei creatoarea progresul tehnologic și îl „umanizează” domesticit în literatură! (GEORGE IANCU)
Hoțul
Era un hoț. Noaptea avea vise cu tot felul de intrigi polițiste, în care sfârșea mereu prins, când se trezea în patul său realiza că încă nu, dar că de la un timp se insinuase în el teama că va fi descoperit, o teamă care, cu pași mici, îi intrase adânc în subconștient, inconștient, oase și alte părți ale corpului în care se poate insinua sau pătrunde adânc o teamă, poate visele alea erau niște avertismente, poate niște presimțiri, oricum nu ținea cont prea mult de ele, îi plăcea pericolul, îi plăcea riscul, se simțea viu, mai viu decât atunci când mergea pe stradă, când se culca cu vreo femeie, când mânca sau bea, când își făcea cu conștiinciozitate meseria.
Era un funcționar insignifiant într-un birou, ca enșpe mii de funcționari din alte birouri.
Era și scriitor, ca enșpe mii de scriitori de pe lumea asta.
Nu, nici chiar așa, scriitori sunt mai puțini decât funcționari.
Deci (să recapitulăm, să repetăm, schimbând ordinea): era un funcționar ca, era un scriitor ca, era un hoț ca nu știu câți pe lumea asta.
Nu, nu era un hoț ca, era un hoț de cărți.
Era un hoț de cărți ca alți hoți de cărți de pe lumea asta.
Nu, nu era un hoț de cărți ca.
Era un hoț de cărți care fura anumite cărți.
Era, cum ar veni, un hoț specializat.
Unii hoți furau cărți de geografie sau de istorie sau de biologie, de exemplu Alții preferau cărțile tehnice sau albumele de pictură. Erau și hoți de cărți pentru copii. Cărțile de filozofie aveau și ele hoții lor, mai puțini, ce e drept (sau nedrept). Femeile furau, în general, cărți cu fluturi, flori și povești de dragoste. Și mai furau și cărți de poezie. Ce nu a înțeles prea bine, totuși, a fost de ce se furau atât de multe cărți de dezvoltare personală.
El era un hoț care fura propriile cărți.
Era un hoț specializat în el însuși.
Poate de aia nici nu fusese prins.
Nimeni nu se gândise că hoțul cărților unui autor era chiar autorul lor.
Cărțile lui ajunseseră într-un top, nu al celor mai citite sau al celor mai premiate sau al celor cu cele mai frumoase coperte sau al celor mai vândute într-o lună, într-un an etc., ci în topul celor mai furate cărți.
Nu era un scriitor prolific, avea doar trei cărți mari și late, apărute în decursul doisprezece ani, două romane și o carte de povestiri. Mai mult sau mai puțin bine primite de critică, mai mult sau mai puțin citite.
Furatul ăsta l-a apucat într-o zi cu soare, când, căutând răcoare, a intrat într-o librărie din cartier, s-a plimbat printre rafturi, a răsfoit chiar o carte a unui scriitor contemporan, noua stea a romanului autohton, s-a hotărât să o cumpere și, când se îndrepta spre casă pentru a plăti, de pe un raft cu cărți mai vechi, dar care rezistau eroic în librarii, i-a făcut cu ochiul parcă, l-a tras de mânecă parcă, a strigat la el parcă ultima lui carte. L-a cuprins atunci o dorință irezistibilă și inexplicabilă să o ia de acolo, a ascuns-o cu abilitate în servieta lui neagră de funcționar insignifiant într-un birou, s-a dus la casă, a plătit cartea noii stele, a fost emoționat, îi tremurau mâinile când a plătit librarului tânăr cu care mereu schimba câteva vorbe, pentru tânărul ăla pasionat de cărți era scriitor, nu un funcționar amărât, era chiar un idol, era chiar un mentor sau ceva de genul.
Și, din acea zi cu soare, din urmă cu patru ani, a continuat să fure cărțile sale de pe oriunde le găsea: din librării, din bibliotecile cunoscuților, din bibliotecile publice, de pe la târgurile de carte, chiar și de la lansarea ultimei sale cărți, a patra, apărută de câteva luni.
Ultima lui carte era un roman. S-ar fi putut spune că a dat lovitura. Interesul ăla crescut pentru carte îl bucura, era normal, volumul de povestiri nu fusese chiar atât de apreciat, romanul ăla arăta că încă mai poate.
Se numea „Hoțul”. Personajul principal era un profesor de literatură engleză la un colegiu de prestigiu dintr-un oraș american. Mai era și scriitor. Publicase două cărți de povestiri și scria un roman. De câțiva ani preda și un curs de creative writing. Și mai era și hoț. Un hoț de cărți, un hoț de cărți specializat, un hoț care fura numai cărțile sale. Pe prima o furase din biblioteca unei iubite foarte tinere, după o noapte de dragoste. Fura fără teamă, fără scrupule, cu nonșalanță chiar, emoția o simțea abia acasă când, cu mâini tremurânde, așeza cartea alături de celelalte ale sale. Furase multe, fiindcă nu mai aveau loc în bibliotecă, renunțase la cele ale altora pe care le adunase de-a lungul anilor, pe unele le donase unei biblioteci, pe altele unei școli, multe le dăruise prietenilor. Când deschidea o carte furată și observa pagini îndoite, pete de cafea sau de ceai, pe una chiar o pată de ulei, pe alta o urmă de ruj, sublinieri, cerculețe, pătrățele, uneori flori, uneori dedicații, era de-a dreptul fericit. Ultima carte o furase chiar de la lansarea primului său roman.
Personajul principal al acestui roman era o englezoaică bătrână, cu ochelari, pisică și tabieturi, care scria romane polițiste. Ea angajează un detectiv celebru care să-l descopere pe hoțul care îi tot fura romanele de prin librarii și biblioteci. Era un hoț îndrăzneț, care furase trei exemplare ale ultimei sale cărți chiar de sub nasul ei, chiar de sub ochii ei, adică de pe masa la care dădea autografe la o întâlnire cu cititorii. În ciuda eforturilor și cercetărilor detectivului, hoțul nu era prins. Rănit în celebritatea lui de detectiv, ar fi vrut să renunțe, dar bătrâna scriitoare nu părea deranjată de ineficacitatea metodelor sale, dimpotrivă, îl privea zâmbind și îl ruga să continue căutarea.