CAIETE MACEDONSKIENE

CAIETE MACEDONSKIENE

Standard de Enciclopedie symphonică

(Ed. Eikon, București, vol. V, 524 p., 2023)

Universitar craiovean, cu doctorat în Lucian Blaga (girat de acad. Gheorghe Vlăduțescu) -, Ion Munteanu și-a regăsit obârșiile de stră – stră – strănepot, întru spirit, al iconoclastului Alexandru Macedonski. Născut sub aceeași aură cu vibrații mitice – anume în proximitatea zonei în care Macedonski se zbengui în copilărie, porni pe Calea învățăturilor tainice, adică la Pometești, Adâncata, Goești, rânduite pe Drumul Muntenilor dintre Craiova și fabulosul Târgu Jiu -, Ion Munteanu își slujește cu devoțiune admirabilă vocația de a-l lansa, ca pe o rachetă supersonică, pe cel ce a deschis larg zările poeziei moderne și postmoderniste românești, anticipând cu nouă ani, înaintea oricărui alt pământean, poezia viitorului: Alexandru Macedonski.

Până acum, Ion Munteanu a izbutit performanța organizării – la Craiova și în arealul de respirație al marelui poet oltean simbolist – a cinci ediții ale Festivalului Internațional „Alexandru Macedonski”, iar cu aceea de acum, din 2024: șase, chit că fost nevoit să respecte anii de interdicție ai pandemiei Covid.

A publicat cinci volume de Caiete Macedonskiene, din ce în ce mai substanțiale, pântecoase. Cel ce reunește comunicările științifice, eseurile, exegezele ediției din zilele de 1-3 iunie 2023, totalizează 524 de pagini. Cele 52 de studii, de anvergură indubitabilă, reunite în acest tom V, sunt grupate astfel:

*36 în capitolul O nouă exegeză a operei literare macedonskiene,

*8 – în tronsonul Cu V.G. Paleolog despre Macedonski,

*5 – Despre cărțile Festivalului Internațional „Alexandru Macedonski”,

*3 – Restituiri,

escortate de Album foto (60 de imagini în policromie) și, desigur, de Cuvânt lămuritor, semnat de coordonatorul volumului: Ion Munteanu.

Dacă n-ar avea zvâc oltenesc, rigoare prusacă, gena travaliului neîncetat, dus până dincolo de pânzele albe ale perfecționismului -, inițiatorul acestei suite de festivaluri s-ar putea lăsa ademenit de sunetul vreunui caval, fluieraș de os ce zice duios, ori de jarul din vreun cimpoi nărăvaș, s-ar culca pe urechea reușitelor de până acum și ar lua-o, iavaș-iavaș, pe drumul de Dunăre, fără pic de pulbere, al logodirii cuvintelor zglobii, de genul:

Oltean zbanghiu –

geniu pustiu,

vultan șuriu,

emir-cașmir

dezlănțuit,

din lut în mit…

Iarăși și iar înlănțuit

pe stânci de foc

nefăcând troc

decât cu absolutul sec

trăgând vârtos doar la edec,

cu DUMNEZEU umăr la umăr…

De aur cub, de aur număr,

șir nevăzut din Fibonaci

ce-și hăituiește-n veci gonacii –

dincolo, hăt!, de Eminescu,

de junimiști geloși,

zeloși,

lăptoși, ațoși,

dar firoscoși…

Dincolo, vai,

de vreun tramvai,

dar și de Titu Maiorescu,

naș năpârlindu-i Doamnei Marta

Bibescu

Hermina, sprânceana și harta…

*

…Răsfoiesc din nou volumul și mă decid să construiesc comentariul meu pe principiile unui Canon pe voci prietene – ale cărui principii nu cred că le-a definit cineva, vreodată. Ascut bine, bine – cât pot de bine – fierul de plug și încep să trag brazdă adâncă. Doamne, ajută !

Memento: cel puțin în prima parte a edificiului meu critic, voi utiliza ca interludii, între diverșii autori din Caiete Macedonskiene, V, 2023, secvențe din eseul cu care acest tom se deschide: Alexandru Macedonski. Poetul versului symphonic – de Daniel Corbu. Așadar…

Daniel Corbu: „Nu putem începe fără a accentua ideea că mișcarea Literatorul și revista cu același nume au făcut din poet unul dintre făuritorii conștiinței estetice a literaturii române moderne și, cum afirma cândva Tudor Vianu, <<avântându-se în creație dincolo de ceea ce este caduc sau limitat, nenumăratele-i inițiative poetice și-au găsit atâția imitatori și continuatori >>.”.

Nicolae Jinga – Alexandru Macedonski și izvoarele inspirației sale poetice. O simplă supoziție: „Șansa poetului de a studia și de a se perfecționa în limba franceză, încă din copilărie și adolescență, o putem socoti ca pe o primă gratificație primită din partea destinului. (…) Văd în acestea (n.n. Rondelurile de porțelan) o axare și o amplificare a măiestriei poetice macedonskiene prilejuite de o posibilă sursă de inspirație reală, analizabilă, vizibilă și pipăibilă. (…) E posibil – de ce n-ar fi? – ca Macedonski să fi fost uimit cândva, într-o anumită împrejurare, de finețea, coloritul și neobișnuita expresivitate picturală a scenelor de viață redate pe unele obiecte de porțelan de proveniență chino-japoneză. (…) E posibil – de ce nu? – ca Macedonski să fi avut în mână și să fi parcurs unele albume, unele pagini de popularizare a artei japoneze, inclusiv a pretențioasei arte picturale a porțelanului, poate chiar cele 15 eseuri despre Japonia scrise de Lafcadio Learn (Kaizumi Yakumo, după numele japonez) și adunate sub titlul Kokoro – carte tipărită în 1896. (…) La imediata și atenta lor lectură, Rondelurile de porțelan degajă o puternică impresie vizuală. Ele par ecouri lirice ale unor îndelung contemplate stampe imprimate pictural pe artefacte de porțelan japonez. (…) Macedonski, în chip nemărturisit, era un fin degustător, prețuitor, transfigurator și transformator de limbaj pictural în limbaj liric. Un poet-alchimist, cum îl definește Adrian Marino: unul care îmblânzește, domesticește și convertește simboluri.”.

Cu minuțiozitate christică și finețe de ceasornicar elvețian, Nicolae Jinga acordă spații egale etalării – în ritm de Bolero, caravana feerică a lui Ravel – a detaliilor conform cărora Macedonski era deosebit de instruit și de cultivat, ceea ce i-a asigurat substratul/ postamentul extrem de solid al creațiilor sale atinse de aripa geniului, la care exegetul se referă în partea secundă a remarcabilului său studiu cu virtuți academice evidente.

Demonstrația lui Nicolae Jinga este atât de substanțială și fascinantă încât vom zăbovi și asupra acestei prime jumătăți a eseului său, precizând că, în desfășurarea spectaculoasă a argumentelor sale pregătitoare, face recurs la aproape 70 (șaptezeci) de personalități din varii domenii la al căror spirit s-a format Macedonski, pentru toate bătăliile crâncene din viața sa, în răspăr cu toate obtuzitățile contemporanilor:

„Sejururile timpurii din Austria, Elveția și Italia (1872-1873) au contat foarte mult în îmbogățirea experienței lăuntrice și a celei de viață, și nu mai puțin în evoluția de mai târziu a poetului. Perioada sejururilor franceze (1884-1885) îl pune la curent cu frământările, cu ideile și curentele literare din epocă: parnasianismul, simbolismul, instrumentalismul, naturalismul. Se familiarizează cu universurile literare și ideatice ale unor mari scriitori francezi precum: Baudelaire, Maurice Rolinat (Les Nevroses) – de la care se inspiră să compună rondeluri -, Theophile Gautier, Leconte de Lisle (Poeme antiques), Jose Maria Heredia (Les Trophées), Theodore de Banville, Verlaine (Poeme saturniene), Mallarmée, Gustave Flaubert – pentru care dezvoltă un adevărat cult -, Emil Zola, Henri D’ Annunzio. Multe alte lecturi – toate atestate, însă puțin semnificative: precum cele din Edouard Hod și Pierre Loti.”

După ce evidențiază că, de la unii parnasieni, grație exotismului profesat și subtil inoculat, Macedonski începe să resimtă seducția Extremului Orient -, Nicolae Jinga punctează: „Îl citește pe Dante în franceză și în italiană (Divina Comedia). E preocupat de ideea de geniu (n.n. întocmai ca Eminescu). Îi lecturează pe Shakespeare, Byron, Musset, Lamartine, Victor Hugo, Chauteaubriand, J. Beranger, Goethe, Heine, Jung, Schelley.

Tot asemenea lui Eminescu, precizăm noi, născut cu patru ani mai înaintea sa, Macedonski este animat de o curiozitate irepresibilă, extinsă pe TOATE palierele cunoașterii – „de la noile invenții și descoperiri științifice popularizate în epocă de Louis Figuier, cercetările lui Pasteur, problematica luminii și electricității, structura materiei, sufletul și viața viitoare, scrierile lui Gustave Le Bon, Paracelsus, William Crookes, Villiers de L’Isle Adam, spiritismul lui Flamarion, teosofie, ocultism, ideea de destin, teoriile lui Max Nordau și Cesare Lombroso, psiho-patologia geniului, magnetism, fluidul lui Charcot, mesmerism, hipnotism, sugestie, telepatie, magia lui Saint-Martin, Cazzot și a discipolilor lui Zoroastru amintită de Fabre d’Olivet, teoria arheului etern, ipoteza reîncarnării ca formă de justiție compensatorie în linia lui M. Maeterlink, doctrina lui Sir Peladan – și până la opera lui J.K. Huysmans (Liturghia Neagră – La Bas) etc, etc, etc. Poetul oscilează în permanență între scientism și ocultism.”

După încă un citat din Adrian Marino, Nicolae Jinga își continuă spectaculoasa sa lecție de erudiție și acribie a documentării în ceea ce-l privește pe Alexandru Macedonski: „Poetul are o viziune largă asupra literaturii antice: Homer, Xenofon, Anacreon, Sapho, Alceu, Theocrit, Aristofan, Virgiliu, Juvenal, Catul, Tibul, Properțiu, Pliniu (consemnat în jurnalul său de călătorie la Pompei și Sorento). Cunoaște literatura arabă – lecturează Halima: O mie și una de nopți. Figura poetului persan Saadi e evocată de două ori în Poema rondelurilor – de unde concluzia că opera acestuia Gulistanul (Grădina Rozelor) îi era binecunoscută. Era interesat de Grecia, de Egipt, de Meka (Arabia), de Occident, de mitologia Nordului, de India, de China și de Japonia – teritorii ale Extremului Orient.”.

Nicolae Jinga mărturisește că tot de la Adrian Marino „înțelegem că poetul privise insistent către India, interesându-l legenda principelui Sidartha-Budda, cu trimitere la propria-i biografie și la sensul suferinței în existență. <<Stimulentul cel mare a fost însă, desigur, poezia parnasiană, iar Rondelul orașului din India formează o dovadă. Dar India îl fascina și prin misterele sale despre care Macedonski se informa, ca amator, prin cărțile de călătorie, cum ar fi cele ale lui L. Jacolliot (Voyage au pay des fakirs charmeur), Bosidar, Karagheorghevici (Au Nord de l’Inde) și mai ales ale lui Pierre Loti. Legenda Mausoleului Tadj Mahal este pusă în legătură cu cea a Meșterului Manole de la Curtea de Argeș. La rândul său, Rondelurile de porțelan, atât de parnasiene ca factură și în genere japonezăriile lui Macedonski presupun lecturi și multe sugestii din sfera Th. Gautier – L. Boulhiet – Banville, dar și L. Hearn și Pierre Loti.>> Prezența unor accentuate note extrem-orientale în opera lui Macedonski pune, în sfârșit, la acest capitol al reminiscențelor exotico-erudite, și problema informației sale orientalistice.”

*

Daniel Corbu: „Poet al esențelor, Macedonski pornea în demersul său liric de la parnasianism, în special de la Theophile Gautier (care cerea cultivarea formei) și de la teoriile lui René Ghil din al său celebru Traité du verbe, apărut în 1886, în care abundă pledoariile pentru versul symphonic, pentru muzica poeziei. De altfel, Macedonski s-a complăcut în calitatea de predecesor la noi al simbolismului. Era, de altfel, la curent cu TOATE experimentele literare europene.”

Lucia Țurcanu – Al. Macedonski, de la imitații la armonii imitative. O cronologie: „În Metamorfozele poeziei, Nicolae Manolescu își structurează demonstrația, din paragraful dedicat lui Macedonski, pornind de la ideea că poetul rondelurilor este unul dintre spiritele inovatoare ale poeziei române, dar și un mare ezitant, care nu poate renunța definitiv la influența tradiției, sub auspiciile căreia a debutat. (…) Criticul reliefează în continuare această oscilație: <<Un Macedonski este, altul devine.>>. Primul e versificatorul anacronic în stilul lui Heliade, Alexandrescu, Bolintineanu, Bolliac, Alecsandri și chiar Conachi, înrudit temperamental cu Hasdeu din Complotul bubei. Al doilea e simbolist, înainte de a exista simbolismul, bacovian înaintea lui Bacovia, anghelian înaintea lui Anghel, instrumentalist sau parnasian. Primul e satiric, umanitarist, declamator, iubitor de TOATE temele prozaice ale poeziei sociale de la 1848; al doilea e muzical și sugestiv, în stare de viziuni paradisiace, dar și infernale, trecând de la chinezăria delicată la imaginația somptuoasă. Primul folosește poezia pentru a se elibera de sarcasm, de venin, de ură sau de iubire, al doilea refuză poeziei orice alt scop decât frumusețea ei formală, ajungând la concluzia că obsesia de înnoire (dusă până la nevoia de a inventa ritmuri și forme prozodice) este cu atât mai mare cu cât este mai mare rezistența naturală a lui Macedonski la limbajul lui în curs de constituire.” .

Glosând pe marginea capitolului Tendințe reformatoare din Istoria poeziei românești de Mircea Scarlat -, Lucia Țurcanu sintetizează: „Este interesantă alternanța dintre poeziile scrise sub umbrela tradiționalistă și experimentele prozodice (abateri spectaculoase de la formula clasică) ce anunță viitorul simbolist interesat de poezie ca joc eufonic., de forța sugestivă a sunetelor limbii. (…) Volumul de debut, Prima verba, apărut în 1872, se deschide cu poemul Sunetele bătăliei, o armonie imitativă. (…) În 1877, apar în revista Familia Romanță spaniolă (După Pushkin) și Baladă (Imitațiune după Lenor de Burger). Anul 1880 pare să fie cel mai prolific în privința creării de armonii imitative. Pe 3 februarie, în Literatorul, apare poezia cu plurimetri Ecourile nopții, conținând și următoarea notă critică la adresa junimiștilor: <<Acest gen de versificație, și c el mai greu, este încă necunoscut în română. În limba franceză există doar o singură poezie cu ecouri: La chasse du Burgrave de Victor Hugo. Le-am scris pentru ca să arătăm corului broștesc de versificatori până la ce grad de flexibilitate limba română poate să ajungă, cu condiția de a nu te atinge de ea până nu știi să o mânuiești. Dar dânșii mai au încă mult de învățat până să înțeleagă măcar ce este flexibilitatea unei limbi.>> (…) Plurimetria (sau versurile cu ecou) din Ecourile nopții (Pe brațele-mi iată se-nclină/ Lună; / Viața să-mi ceară i-aș da, / Da! // Afară-s nori, furtună, / Tună! / În casă, pace și trai, / Rai!) anunță experimentele VERSLIBRISTE din Hinov. Practicarea versului liber, sau a trecerii cu dibăcie e la versul cel lung la cel scurt, care rar rupea măsura și rămânea totdeauna vers, este justificată tocmai prin necesitatea creării de armonii imitative. (…) Poemul Hinov este considerat de Mircea Scarlat piatra de temelie a modernismului românesc și prima abatere spectaculoasă de la convenția pe care o ilustrase până atunci. Enumerațiile frecvente, renunțarea la majusculă la începutul de rând, versul rupt, ca în ingambament și, nu în ultimul rând, încrederea în forța sugestivă a sunetelor limbii îl apropie de Macedonski de moderniști.”.

Lucia Țurcanu evidențiază, apoi, că – după opinia lui Mircea Scarlat – acest text reprezintă „un simptom extrem de convingător al tendinței reformatoare”. Este o poezie care, implicit, pledează pentru „versul simfonic – „forma tuturor formelor”, despre care Macedonski va scrie în Versul zis „decadent” și Versul simfonic.

Lucia Țurcanu: „În același an 1880, vor fi publicate alte două texte, care, incluse în volumul Poezii din 1882, au subtitlul Armonie imitativă. Lupta și toate sunetele ei este publicat, drept exemplu, în interiorul articolului Despre armonia imitativă. B. F. (alias B. Florescu) face o trecere în revistă a autorilor care au practicat armonia imitativă (Ennius, Victor Hugo, Tasso, Alexandrescu, Vergilius, Beaumarchais, Boileau, Racine, Heliade, Bolintineanu, Depărățeanu), ajungând la concluzia că în Lupta și toate sunetele ei poetul dă dovadă de măiestrie supremă, mizând în exclusivitate pe sugestivitatea sunetelor: <<Armonia imitativă este cea mai mare probă că poetul face din vers ce vrea. Am văzut exprimate în diferite poezii zgomotele acțiunilor lor, dar n-am văzut încă o poezie numai de armonie imitativă, care în atât de puține versuri să exprime atâtea sunete, fără cuvinte inventate, ca taratantara etc.>> Nu mai puțin relevant este poemul Înmormântarea și toate sunetele clopotului, publicat de Macedonski la o lună după Lupta și toate sunetele ei (…) Tehnica armoniei imitative va fi împinsă la extreme prin publicarea, în 1888, a poemului Guzlà, inclus ulterior în volumul Excelsior:

Do-mi – sol-là,

Veseli cântați din guzlà.

Trăsura la scară s-oprește,

Do-mi – sol-là,

A zilei regină sosește,

Veseli cântați din guzlà.

Do-mi – sol-là.

Apusul e roz și lilà.

Așterneți-i patul de grabă.

Re-do – do-mi,

Voiește, dar nu va dormi.

Frumosul flăcău e puternic.

Sol-la – sol-là.

E rândul acestui cucernic.

Vesel cântați din guzlà…

Sol-la – sol-là.

Tot cerul e roz și lilà. >>

Mircea Scarlat consideră poemul Guzlà o erezie șocantă, subliniind că acesta se constituie ca realitate sonoră ce nu mai trimite la altceva, valoarea tranzitivă estompându-se. Poemul deschide un drum pe care se vor înscrie autori precum Emil Brumaru, Șerban Foarță și alții (cum ar fi Romulus Vulpescu – n.n.), pentru care poezia rămâne, înainte de toate, joc superior. Acest joc cu sonoritățile desemantizate este un indiciu clar al modernismului.”.

Apropiindu-se de finalul exegezei sale, Lucia Țurcanu își extinde aria cercurilor hermeneutice astfel: „În afară de jocurile cu sonoritatea textului poetic, Macedonski mai practică și experimentul cu structurile prozodice, sau iconosintaxa, ca în Apus, poem publicat în 1887 în Literatorul, cu subtitlul Gamă cromatică. Poemul anticipează, după Mircea Scarlat, efectele grafice care vor fi urmărite relativ de poeții din secolul nostru. Dispuse în pagină, cele două strofe (conținând, în ordine inversă, aceleași stihuri) au aspectul unei CLEPSIDRE, sugerând, probabil, succesiunea zilelor și a nopților. NU este o simplă înnoire în materie de semnificant, acestuia atribuindu-se o putere sugestivă intrinsecă și nu doar calitatea de a proba virtuozitatea autorului. Simetria de aici ar putea fi raportată (polemic !) la cea din Glossa eminesciană. Oricum, ea constituie, în momentul apariției, un experiment incitant, capabil a pune sub semnul întrebării infailibilitatea semnificantului tradițional al poeziei.”.

Ispitită de daimonul asigurării/ atingerii zărilor exhaustive ale studiului său critic, Lucia Țurcanu ne oferă noi detalii: „Anticipative sunt și câteva texte în care, pentru a crea armonii imitative, Al. Macedonski face uz de exclamații ce anunță formele de exprimare a freneziei, disperării sau revoltei practicate mai târziu de poeții expresioniști. Astfel, în poemul Noaptea neagră, pe lângă titlul voit tautologic, mai redau intensitatea trăirii și exclamațiile din unele versuri:

Hop! Hop! Se duc mereu la vale.

Și parcă m-ar privi cu jale.

Și parc-ar râde câteodată… ;

Hip! Hip! – curg iasmele întruna ;

Ha! Ha! – și grabnic mă-nconjoară

Râzând de-un râs ce mă doboară.

Refrenul cu exclamații este practicat în Cântec, interjecției revenindu-i funcția de a exprima bucuria: Hi-hi! Hi-hai! Într-un noroc ;

Hi-hai! Hai-hi! Într-un noroc ;

Hi-hi! Hi-hai” E la noroc.

Cu timpul, exclamațiile par să se desemantizeze total, sugerând paroxismul trăirilor, cum se întâmplă în poemul Hora, publicat în 1895 în volumul Excelsior:

I-He! I-He! I-Haiza! Haiza! He! ;

I-Hî! I-Hî! I-Haiza! Haiza! Hî!

În unele poeme publicate după 1895 și incluse în Flori sacre (1912), se pot depista versuri de factură bacoviană, în care sunt prezente aliterațiile cu efect imitativ, dar și structurile ritmice sacadate ce amintesc de poetul Plumb-ului. Cântecul ploii este un astfel de poem, în care atât atmosfera și starea eului, cât și modalitățile de redare a acestora (imagini, sonorități, punctuație) sunt bacoviene.”.

Obligatoriu ar fi fost – după a noastră părere – ca autoarea să nuanțeze: sunt bacoviene CU ANTICIPAȚIE.

După ce evidențiază că dintre experimentele macedonskiene în latura dispunerii tipografice reține atenția, conform lui Mircea Scarlat, Năluca unei nopți, unde versurile bisilibace – majoritare – sunt intersectate de heptasilabi (și după alte câteva considerații), Lucia Țurcanu îi încheie eseul cu această pertinentă judecată de valoare” „Creînd aceste poeme, autorul armoniilor imitative a deschis drumul cel puțin pentru simboliștii și expresioniștii români, dacă nu și pentru unii neomoderniști, reprezentați notorii ai promoției 70. Astfel, relectura lui Al. Macedonski din această perspectivă mai poate fi aducătoare de surprize.”

*

Daniel Corbu: „Poet profund, original și înnoitor, el avea să scrie pagini de înaltă poeticitate, revigorând balada, legenda, rondelul și chiar poezia intimistă. În a da Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (1941), G. Călinescu face afirmația că: <<luat în toată dimensiunea, Macedonski e un poet de aripi mari, de patos, de altitudini>>.”

*

După aproape două ore de meditație (de la ora 4.18 până spre 6.12), reiau „croșetarea” prezentului comentariu, stimulat și de coincidența că, AZI, 15 februarie, este ziua de naștere a tatălui meu, învățătorul Constantin I. Lupescu (apostol al satului Leamna de Sus, Dolj), dar și al lui Titu Maiorescu (născut la Craiova, 1840), Spiru Haret, Viorica Bucur și Galileo Galilei (n. 1554).

*

Daniel Corbu: „Pentru timpul său cultural, Macedonski a fost un revoluționar, un om al viziunilor mărețe și cu o forță a iluziei trecută dincolo de marginile obișnuite. Eugen Lovinescu îl vedea ca trăitor într-o hipnoză din care nimic nu l-a putut opri. Este, într-adevăr, hipnoza unui mare blestemat la creație. Destinul său se aseamănă întocmai cu cel al emirului din celebra Noapte de decembrie.”

Giovanni Magliocco – Vaporul morții și Le vaisseau fantome de Alexandru Macedonski sau despre spațiile heteropoetice ale rătăcirii și morții: „

Întindeți pânzele, băieți…

Un vânt subțire se ridică,

Albastra mare se despică,

Pe cer alunecă nori creți…

Întindeți pânzele, băieți,

Un vânt subțire se ridică

scria Macedonski în poemul Plecare, publicat în volumul Excelsior (1892), unde, într-un avânt euforic, poetul evoca ispitele călătoriei pe apă. „Albastra mare” încarnează, în aproape toate poemele nautice ale lui Macedonski, cea mai bună graniță între ce este și ce poate fi, între real și posibil. Întinderea apelor thalasale se configurează nu doar ca o sursă de virtualități, nesfârșite și nebănuite, ci și ca un loc liminal aflat veșnic între o dimensiune existențială reală/ fizică (ceea ce este) și o dimensiune care , chiar dacă este potențial posibilă, se conturează mai degrabă ca fiind una de tip fantasmatic/ himeric (ceea ce poate fi).”

După această decentă punere în gardă/ în temă, Giovanni Magliocco intră, foarte sigur de sine, dacă nu de-a dreptul victorios, în arenă: „Din acest punct de vedere, Macedonski a fost unul dintre primii poeți români în a cărui operă apare un imaginar nautic înzestrat cu semnificații simbolice și metaforice profunde, care merg dincolo de o reprezentare scenografică pur superficială și ornamentală, fiindcă toate aceste semnificații se află într-o legătură indisolubilă cu viziunile și halucinațiile himerice atât de definitorii pentru poetica sa.”

Prezent la Craiova – împreună cu aproape 50 de invitați la ediția din iunie 2023 a Festivalului Internațional „Alexandru Macedonski”, inițiat, organizat și însuflețit de Ion Munteanu -, Giovanni Magliocco a impresionat asistența din Palatul Administrativ Dolj (sala Consiliului Județean) prin pledoaria sa incitantă.

După ce a afirmat răspicat că Adrian Marino – în pofida faptului că a consacrat operei macedonskiene analize mereu pertinente și percutante – „a fost injust când, privind un alt poem din Excelsior apartenent constelației nautice, Vaporul morței (…) reia, încă o dată, prejudecata unui presupus simbolism ornamental la Macedonski, reducând poemul respectiv doar la valorizările sale vizuale.”.

Giovanni Magliocco își argumentează și își nuanțează punctul de vedere reliefând, printre altele, că tocmai ideea unui simbolism ornamental, reiterată până la saturație, devenită clișeu critic, a prejudiciat receptarea și hermeneutica operei macedonskiene, după care aduce în prim-plan noi judecăți de valoare: „Până și criticii cei mai avizați n-au reușit, uneori, să meargă dincolo de acest aspect vizual, doar aparent ornamental. Mult mai aproape de adevărata substanță metaforică a acestui poem, și în general a poeziei nautice macedonskiene, a fost Adriana Iliescu atunci când, într-o monografie esențială consacrată Simbolismului românesc, a afirmat că Macedonski, împreună cu Minulescu, a creat în literatura română <<o poezie a călătoriei incerte, dându-i semnificații existențiale filosofice>>, o poezie în care <<tema călătoriei spre teritorii reale (Macedonski) sau ireale (Minulescu) a luat sensul evaziunii din marasmul social sau din stările de depresiune psihică>>. Privit din această perspectivă, Vaporul morței nu este doar un scenariu macabru <<fără alte implicații decât de ordin plastic imagistic>>, așa cum susținea Marino, ci se preschimbă, în termenii Adrianei Iliescu, într-un mare <<simbol terifiant>> care <<pare a aminti ideea că viața e vis al morții eterne și oricare om – un matelot, pradă pieirii iminente>>.”.

Hermeneutul italian face o conexiune cu un poem de tinerețe al lui Macedonski, Epigramă, care pare să confirme interpretările propuse de Adriana Iliescu (născută în Craiova și școlită aici, în Bănie, înainte de anii studenției sale, în București, unde a devenit un redutabil profesor universitar și cercetător științific de calibru remarcabil).

Impresionantă prin claritate și limpiditate – în care se regăsește, parcă surâzător, spiritul latin dintotdeauna -, disecția critică a domnului Giovanni Magliocco este nu doar convingătoare, ci devine de-a dreptul seducătoare prin multitudinea de asocieri și informațiile numeroase, cu evidentă pecete exhaustivă și enciclopedică: „În secolul al XIX-lea, mitul corabiei-fantomă, în toate ipostazele sale, a avut de fapt o difuzare amplă NU doar în literatură – printre autorii apreciați de Macedonski îi regăsim pe Edgar Allan Poe și Victor Hugo -, dar și în pictură și în muzică. Tocmai Richard Wagner, mai mult decât poeții romantici mai sus amintiți, a avut meritul de a populariza acest mit prin opera sa Olandezul zburător (1840-1841).”.

Exegetul reliefează densitatea simbolică a poemului, deoarece în imaginea spectrală a Vaporului morței macedonskian „izolat și impenetrabil, îndepărtat și separat definitiv de restul lumii, bântuit de obsesia descompunerii, converg palimpsestic, sedimentându-se printr-o stratificare eclectică maximă, alte imagini nautice neliniștitoare: corabia infernală; barca arhetipică a morților vâslind prin apele styxiene, nava plutind în derivă – <<rătăcită din orice cale sub trăsnitul său catarg>> – și fără căpitan – <<fără om ca să-i dea suflet, fără minte să-l conducă>> – respectiv călătoria veșnică, periplul maritim menit să se termine dezastruos; naufragiu ineluctabil în vortexul negru al unei ape violente; fantasmele angoasante ale descompunerii acvatice și obsesiile premonitorii ale înghițirii finale, ale dezintegrării în haosul unei regresii thalasale.”.

Această superbă desfășurare de semnificații este urmată de o suită, la fel de spectaculoasă, de interpretări/ decodificări, dintre care spicuim doar că ne aflăm în fața unui poem „construit NU doar pe elementul vizual, ci și pe un element auditiv de sorginte cvasi-wagneriană”. „Macedonski fixează <<scheletul>> vaporului morței <<între nori și între apă>>, în orizontul unui spațiu nedeterminat și precar aflat între două nopți: noaptea unui <<văzduh>> spintecat de fulgere albăstrind <<de răutate>> și noaptea <<undei lătrătoare>>.”.

Rafinamentul atât de captivantei analize și sinteze întreprinse de Giovanni Magliocco este probat de fiecare dintre frazele studiului său academic. Iată încă o mostră: „Tocmai din cauza acestui instinct de moarte (care demonstrează faptul că la Macedonski toate scenariile macabre și morbide, categoriile lugubrului, ale crepuscularului, NU sunt în nici un caz pur ornamentale, gratuite), unul dintre mitemele invariante ale schemei narative , prin care se încheagă constelația mitică a corabiei-fantome, suferă în textul macedonskian o metamorfoză substanțială.”.

Judecăți de valoare de o importanță covârșitoare reținem și din afirmații precum: „Vaporul macedonskian este, așadar, metafora cea mai pregnantă a condiției umane liminale, mai ales a condiției existențiale a poetului sfârtecat între Spleen și Ideal, între nevroză și vis, pentru că, precum în Bateau ivre de Rimbaud – un poem cu care Vaporul morței se află într-o oarecare rezonanță secretă (chiar dacă, probabil, involuntară) – vaporul zbuciumat, în derivă se metamorfozează în metafora traiectului personal și biografic al poetului, mereu în voia valurilor vijelioase ale existenței sale blestemate. O condiție care pentru Macedonski, ca și pentru Rimbaud, a fost constelată de rupturi (cu lunea din jur și cu societatea din timpul său) și de transgresiuni, conducând direct spre damnare și spre exilul interior.”.

Încă o dovadă a ambiției exhaustive a domnului Giovanni Magliocco o constituie faptul că – în penultima pagină a studiului său – face recurs la volumul din anul 2019 al Caietelor macedonskiene, anume la studiul Cazul Macedonski în scenariul Simbolismului literar românesc, din care citează în următorii termeni: „Cum a afirmat sugestiv și pertinent Ilona Duță <<dacă transfigurat oniric, sublimat, nucleul creativității macedonkiene atinge apogeul expresiei sale în drama mistică a emirului -, prăbușirea, vacuitatea, anxietatea dobândesc o expresie halucinatorie în Vaporul morței>>, privit din această perspectivă vaporul-fantomă este, în termenii Ilonei Duță, <<una dintre imaginile cu adevărat teribile (de maximă expresivitate poetică…) ale abisului lăuntric macedonskian pe fațeta de neant și descompunere, reversul proiecției creatoare sublimate în visul aurit al emirului, năluca albă și năluca neagră, Meka și vaporul morței oglindesc alternativ bipolaritatea sufletului macedonskian sau a personalității lui creatoare cu blocajele și cu eliberările sale extatice>>”.

Din această perspectivă – completează Giovanni Magliocco –, „imaginea abisului lăuntric are, totodată, și un element vertical, <<catartul trăsnit>> (n.n. catargul trăsnit), precum scria poetul în poemul Nepăsarea (intilat, într-o primă versiune, The Spleen).” .

După ce realizează o inedită corelație Macedonski-Eminescu, anume între înrădăcinarea Vaporului morței „mai degrabă într-o materie fluidă, mișcătoare, instabilă – valurile unei mări furtunoase și abisale – decât într-o materie solidă, stabilă, așa cum solidă și stabilă era, de pildă, materia în care se înrădăcinau castelele megalitice eminesciene, sculptate în granit și bazalt” -, Giovanni Magliocco încheie magistral admirabila sa exegeză: „Dar întocmai ca în palatele și în castelele eminesciene, chiar dacă înrădăcinate în materii diferite, putem întrezări și în spectralul Vaporul morței un palimpsest psihic, mitic și arhetipal care, printr-o adevărată arheologie a sufletului macedonskian, revelează constant toate acele sciziuni dureroase, adânc sedimentate în Eul său abisal, toate acele antiteze care îi parcurg imaginarul poetic. Spațiul heterotopic blestemat al vaporului-fantomă se preschimbă, astfel, în oglinda descompusă și liminală (in-between) a turburărilor Eului macedonskian, respectiv a metamorfozeloe sale sfârtecătoare.”.

*

Daniel Corbu: „Monumentului liric înălțat în limba română de Macedonski NU i se poate contesta originalitatea. Sonoritățile, aspectele formale ale cântecului, plăcerea frumosului,regăsirea ludicului sunt cele care oferă textului armonia și marca originalității și nu putem să nu fim de acord cu N. Manolescu, cel care spunea că <<starea normală a poetului este pentru Macedonski înnoirea>>.”

Isabel Vintilă – Alexandru Macedonski. Relecturi: „Recitindu-l pe Alexandru Macedonski, ne-am oprit la un text foarte interesant la nivelul formei și al conținutului, un poem care va genera în epoca în care a fost scris diverse controverse. Hinov este considerat îm momentul publicării în Literatorul, în anul 1880, o poezie <<decadentă>>. Textul fusese scris însă cu un an în urmă, pe 3 martie 1879, la Cernavodă, și este considerat primul poem în vers liber din literatura română.”

Autoarea citează, în continuare, cele câteva foarte sugestive notițe care au acompaniat poemul la publicare, prin care Macedonski explica titlul plin de semnificații și sonoritate, Hinov: „Astfel se numește un loc din Dobrogea, lângă satul Cochirleni. Câmpul este acoperit de temelii ruinate și care abia se mai văd în fața pământului. Dealurile și văile sale sunt presărate cu lespezi de piatră și chiar cu colosale blocuri de marmură, mai ales pe marginea Dunării, sub maluri, de asemenea, se poate forma o adevărată colecție de vase și mai ales de urne romane sfărâmate.”.

Adăugăm evidențierea faptului că, în planul noutății, pentru poezia română, Hinov reprezintă ceea ce, în sculptura lumii, marchează capodopera Sărutul a lui Brâncuși.

Isabel Vintilă: „Legiunile romane se înșiră, sub ochii cititorului, în versurile inegale ale lui Macedonski care reușește, așa cum o face în întreaga sa operă, să se reinventeze, experimentând în mod fericit și versul liber, punându-și amprenta poetică vizionară, lăsând cu mult curaj la o parte impunerile epocii sale culturale și literare. Tablourile descriptive din lirica lui Macedonski au o minunată muzicalitate internă pe care versul liber o împlinește. Poezia și muzica merg mână în mână în spirit simbolist chiar dacă ritmul, rima și măsura lipsesc. (…) Alexandru Macedonski poate fi citit și recitit, descoperit și redescoperit pentru că oferă noi chei de interpretare, pentru că surprinde mereu și încântă deopotrivă”.

*

Daniel Corbu: „Poetul cu un destin tragic, cu temperament vulcanic, revoluționar și în luptă cu adversități de tot felul, om al baricadei, adevărat ferment în conștiința unei epoci, dar uneori, așa cum însuși spunea, <<singur, părăsit, disprețuit, dar semeț>>, a influențat profund poeții care au venit după el, mulți dintre ei adunați în jurul revistei Literatorul. Nu e de uitat faptul că Macedonski l-a descoperit ca poet și l-a încurajat pe Bacovia.”

Maria Tronea – „Frageda natură”: ” <<Poema naturii>> la Macedonski, o <<Artă a fugii>>. La fel ca în compoziția muzicală menționată, urmărind aceeași tehnică a contrapunctului, tema naturii revine pe întreg parcursul creației macedonskiene, atât în poezie, cât și în proză. Ea este prezentă deja în volumul de debut Prima-Verba, publicat în 1872. Apare aici explozia vegetală din anotimpul reînnoirii, anotimpul preferat al lui Macedonski, Primăvara. (…) O altă poezie care se impune atenției cititorului este Prin selbea-ntunecoasă, al cărei titlu este circumscris intertextului dantesc, frecvent în opera lui Macedonski, care vede în marele florentin un alter ego. (…) La Macedonski, selbea (italienism din selva) desemnează, în antiteză, un locus amoenus, de contemplație și desfătare, o nocturnă argintată de razele Lunii și ale stelelor. (…) Însetat de absolut, ca și Dante, eul liric macedonskian este mereu tentat să se detașeze de frumusețile naturii pentru a atinge cerurile înalte, eterul. Fascinația zborului este prezentă deja în volumul Poezii (1882).”

De altitudine ideatică, expresivitate și subtilitate indiscutabile -, studiul Mariei Tronea este unul dintre cele mai cuprinzătoare și consistente din volumul V al Caietelor macedonskiene, însumând 18 pagini. În afara primului capitol, pe care l-am amintit deja (Poema naturii la Macedonski, o Artă a fugii), celelalte au următoarele intertitluri: Spațiul-cuib, Natura feerică, Stepa – peisaj metonimic, Poetica mării: a.) În lirica macedonskiană, b.) În proza poetică, c.) În piesa Moartea lui Dante, Natură și eros, Grădinile îmbătătoare.

Spicuim. Cât se poate de fugar: ”Odată cu apariția volumului Flori sacre (1912), care marchează ancorarea poetului în modernism, frageda natură este supusă unui proces pregnant de estetizare, grație apelului frecvent la recuzita simbolismului și a parnasianismului. Metamorfoza este mirific ilustrată de viziunea himerică a Bagdadului din Noaptea de decembrie. (…) Ilustrativ pentru acest proces de estetizare este și poemul Lewki, o veritabilă bijuterie lirică. (…) În Poema rondelurilor (1927), natura macedonskiană se metamorfozează în artă pură. Transmutația marchează triumful manierismului simbolistico-parnasian și strălucirea barocului. Un exemplu emblematic, din universul floral, este Rondelul crinilor:

În crini, e beția cea rară:

Sunt albi, delicați, subțiratici.

Potirele lor au fanatici –

Argint din a Soarelui pară.”.

Macedonski este marcat de nostalgia copilăriei petrecute în Oltenia, pe valea Amaradiei, în mijlocul unei naturi paradisiace, spațiul-cuib descris de Bachelard în Poetica spațiului – comentează pilduitor Maria Tronea: „Macedonski încrustează în versurile sale metafora aurita mea pruncie. Prin reverie romantică, el caută să regăsească starea originară de fericire a vârstei de aur, edenul pierdut. Imaginarul său poetic evocă magia acestei lumi solare, plasată sub semnul verdelui. Toposul pădurii este ilustrativ în acest sens. O dovedește pădurea cântătoare din Rondelul coroanelor nepieritoare.”.

Emblematică pentru natura-feerie este Noaptea de mai, despre al cărei refren prof. dr. Maria Tronea precizează că exprimă „triumful sevelor și bucuria plenară de a trăi, vitalismul caracteristic eului liric macedonskian”, după care face recurs la un citat semnificativ din Mircea Anghelescu: „Triumful naturii sănătoase, feerice e al poetului însuși. Refrenul va reveni în final ambiguu, sugerând această identificare, lansarea poetului pe o orbită cosmică integrându-l naturii și deci veșniciei, în momentul în care reîncepe să cânte, la porunca magică a nopții de mai:

Iar când și mie-mi zise. Cântă !, c-un singur gest mă deșteptă,

Spre înălțimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă…

În aeru-mbătat de roze, veniți: privighetoarea cântă.”

Doamna profesoară Maria Tronea îmbogățește tabloul insistând asupra detaliului că Mircea Anghelescu evidențiază eclectismul imaginilor: „Noaptea fermecată de mai, pe care o trăiește poetul, e populată de feți-frumoși, fecioare în cămăși de in, picăturile băsmesc de vremile bătrâne când zânele coboară pe pământ etc. Deși decorul acestei nopți evocă idilele clasicității antice, deși feții-frumoși se lovesc cu portocale, iar poetul îl evocă pe Teocrit, într-un amalgam eclectic, sugestia folclorică stăruie în aceste versuri.”.

Autoarea survolează – cu temeritatea și persuasiunea care o caracterizează – peisajul metonimic al stepei, spațiu ce simbolizează ilimitarea, libertatea, dar și energia, puterea, idealuri care-l fascinează pe Macedonski. După un prim popas asupra poemului Vânt de stepe, însoțit de citarea in extenso a versurilor acestuia -, Maria Tronea forjează fără nici o ezitare: „Imaginea stepei, spațiu al evaziunii din real pe aripi de himeră, reapare, sub o formă dezvoltată în poemul Stepa. Asistăm la o dublă regresiune în timp și spre antica Eladă:

Și sub aripa ciudată ce mi-o simt trecând pe frunte,

Mă revăd băiatul tânăr cu superbe-nsuflețiri,

Blond efeb, care cutează preursirile să-nfrunte.

(…)

Verdea papură vuiește pe câmpia uriașă:

Flori albastre și flori roșii, libelulă și țânțar

Se agită pe un ritm de idilă drăgălașă

Și întinderea sclipește și sunt singurul ei țar.

Tumultul interior se exteriorizează în imaginile dinamice, amețitoare. Contiguitatea metonimică este ilustrată și de racordul terestru-astral:

Pe-armăsarul meu de stepă ca năluca orbitoare,

Trec, vârtej de aur roșu, de nisip înfășurat,

Și, când Luna stoarce lapte peste iarba șoptitoare,

Stele priveghează cortul meu nemăsurat.”

(…) Nota optimistă în care se închide poemul este în cord cu natura solară, euforică a lui Macedonski, cu viziunea sa asupra lumii. Dacă în cazul lui Byron, unul dintre scriitorii pe care acesta îi admiră, evaziunea exotică în spații imense se sfârșește prin căderea în materie, în suferință -, în cazul lui Macedonski ea este plasată sub semnul zborului spre Perihelie.”.

Minuțioasa exegetă își încheie capitolul Stepa – peisaj metonimic în trombă: „Imaginea cavalcadei peste nisipurile pustiei apare și în Cavalerul kurd:

Trece ca o rază vie

Cavalerul kurd,

Călărind peste câmpie

Pe nisipul surd.

Dacă inima călărețului asiat bate în amor, emirul din Noaptea de decembrie părăsește edenul Bagdadului pentru pustia arzătoare, purtat de ideal, de o nălucă:

Dar Meka e-n zarea de flăcări – departe -,

De ea, o pustie imensă-l desparte,

Și pradă pustiei câți oameni nu cad ?

Pustia e-o mare aprinsă de soare,

Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare –

Și dulce e viața în rozul Bagdad.

Estetismul imaginilor este în acord cu visul cel himeric ce-l poartă pe emir spre moarte.”

Despre opera postumă Moartea lui Dante (1916), Maria Tronea ne încredințează că se circumscrie teatrului modern, „mai precis teatrului simbolist: personaje alegorice, elemente muzicale, decor estetizant. Dante, personajul principal (în care Macedonski vede un alter ego), este simbolul Creatorului care învinge moartea, întunericul, prin lumina operei sale. Departe de Florența mult iubită, bătrân și bolnav, poetul își trăiește exilul la Ravenna, în apropierea mării. Prezență constantă în didascalii, acesta devine peisaj metonimic, conotând afectivitatea eroului. (…) În ACTUL al III-lea, SCENA I, Dante apare la masa de scris, chinuindu-se să compună, în ciuda frigurilor care-l scutură, cele șase terțete ce urmau să încheie epopeea neterminată. Parcă în acord cu zbuciumul personajului, afară se dezlănțuie furtuna și totul se întunecă. Simbolic, marea conotează angoasa ce pune stăpânire pe Dante (…) Metonimiile thanatice prevestesc sfârșitul eroului. Nu înainte de a-și termina poema, inspirat de vocile luminii. Ghidat de Beatrice, va urca el însuși spre lumina cea mare, spre empireu. Se constată și în acest caz triumful idealului asupra materiei, fir roșu al întregii opere macedonskiene, marcată de spiritualitate și energetism.”.

Pe cât de interesant, pe atât de riguros și demn de prețuire -, studiul academic al doamnei prof. dr. Maria Tronea denotă o discretă, dar sigură stăpânire a gradației demonstrației asumate și de un control lăudabil al tensiunii ideatice. Zona de apoteoză o constituie chiar finalul său, din care vă propun, stimați cititori, să ne înfruptăm imediat: „Dacă în creația eminesciană catharsisul naturii se dizolvă în mistica morții, la Macedonski natura poartă pecetea vitalismului său, combustia interioară înălțându-l spre Perihelie. (…) Acest credo solar este circumscris unei poetici a focului, element poetic primordial. Soarele, astrul tutelar al imaginarului macedonskian, simbolizează triumful luminii asupra întunericului, înfruntarea destinului. Marcată de energie, această viziune asupra vieții este opusă eleatismului eminescian. Antiteza se regăsește și în plan imagistic. Eminescu intenționa să-și reunească versurile sub titlul Lumină de Lună, plasându-le, astfel,în sfera contemplației, a reveriei. Macedonski, natură ardentă,se regăsește în Apollo, zeu al Muzelor, dar și războinic neînfricat. Imaginea soarele, taur de aur este emblematică în acest sens, sugerând ideea de putere, dar și forța creatoare. Dacă lumina este omniprezentă în creația eminesciană, tot aici întâlnim și tabloul extincției solare, punctul de solstițiu din Memento mori (Panorama deșertăciunilor):

…Soarele să pâlpâiască,

Să se stingă…

Stelele-n ceruri tremurând să cadă jos:

Râur’le să se-nfioare și-n pământ să se ascunză

Și să sece-a Lunei față, să se facă neagră. Frunze

Galbene, uscate, cerurile lumile să-și cearnă jos.

Deși nu îi sunt străine problemele existențiale, Macedonski rămâne fidel vocației sale uranice și vitalismului său congenital, reflectate metonimic de natura înflorită și de avântul spre cerurile roz. Se constată, ca și la Proust, predilecția pentru epitetul roz, unul dintre însemnele estetismului operei macedonskiene.”:

*

Daniel Corbu: „Lectorul de bună credință va putea admira în orice antologie imaginea spectaculoasă a unui mare și adevărat poet, de la poemele din Prima Verba (1872), Poezii (1882), Excelsior (1895), Flori sacre (1912), până la Poema rondelurilor (1916-1920), prin urmare, de la retorica și viziunea romantică a Nopților până la estetismul rondelurilor.”

Dan Sebastian Buciumeanu – Complexul focului la Macedonski: „Mai puțin citată și comentată, rămasă în periodice, una din cele mai enigmatice poezii ale autorului Nopților -, Romanța frunzei de chiparos, în dezarmanta-i simplitate colocvială, ascunde o tainică chemare de dragoste și de moarte, de unio mystica a îndrăgostiților. Agentul acesteia e focul celor mai sublime flăcări de elevație, purificare și sublimare, visul stării subtile celeste dincolo de învelișul pământesc, dincolo de viață, dincolo de relele lumii:

Eu cunosc un loc retras

Unde nimeni n-o să poată

Să urmeze-al nostru pas…

Vino: Uită lumea toată.

Pământeștile păreri

Îl cred plin de-ntunecime,

Însă mint – căci nicăieri

Nu ard flăcări mai sublime.

Viața nu e pentru noi,

Lumea e de rele plină…

Ești o floarea – sunt lumină,

Vom fi cerul amândoi.”

Din bogatele note de subsol, oferite cu generozitate de autor, reamintim cititorilor noștri că acest arbore mediteranean, veșnic verde, chiparosul este un simbol al „popasului meditativ și al mormintelor cu silueta lui de flacără înaltă verde întunecată spre cer, cu parfumul dulce, greu, amețitor al frunzelor lui, asemenea crinului, cântat și de Eminescu”.

Dan Sebastian Buciumeanu: Complexul focului la Macedonski își are, așadar, punctul de maximă intensitate, al său excelsior, în elevația aceasta ec-statică în eter și lumină a poetului, în beția nietzscheană de cer. Cu observația că starea de grație celestă macedonskiană e o solarizare, dacă se poate spune astfel, a ființei, e Perihelie, adică o periodică apropiere a acesteia de focul sacru solar, o fugă eliberatoare sublimă în sus a sufletului de sub apăsarea amărăciunii de a fi, trupește, sub destin. Este răpirea supremă în adâncimea nețărmurită a visului din poemul în care se regăsesc sublimate și Noaptea de mai, și Noaptea de noiembrie, și Noaptea de decembrie, și Stepa, și Lewki, și Avatar, și Romanța frunzei de chiparos, și Rondelul plecării. (…) Profuziunea pietrelor prețioase cu erotismul și simbolistica lor magică sau mistică a nestematelor, cu apa lor neclintită, mai limpezi decât ochii de vis ai frumuseții, care joacă un rol atât de special, aproape obsesiv, în imaginarul și ars poetica macedonskiană, în al său non omnis moriar, ce este ea dacă nu O CRISTALIZARE A FOCULUI ÎNSUȘI ? Precum Gulistanul, focul livresc al Rozei lui Saadi dintre roze ieșind, nu reprezintă pietrele scumpe pentru poet însuși TALISMANUL NEMURIRII ? Și a sa, să-i zicem, Ultima verba ca Poemă a rondelurilor, triumf postum al FORMEI ȘI ARTIFICIALULUI, al lui POETA LUDENS, al Noii poezii, al artei pure fără fraze ca limbaj în sine și pentru sine ? :

Aici sunt giuvaere ce-mpart cu dărnicie.

Cristalizate fost-au de mine-n focul vieții

Și-n apa lor răsfrânt-am minunea tinereții,

Iar de-artă șlefuite sunt azi pentru vecie…

Precum sticlarii din Murano ai lui D Anunzio ce sorb prin tije lungi focurile fluide ale minereurilor mai strălucitoare decât amiaza verii, pentru a le da o formă prin suflul buzelor lor -, tot astfel Macedonski își suflă cupele de aur pur ale inspirației, calicii votive de eterate și supreme voluptăți sufletești ca și crinii lui într-o simbolistică ce asociază focul pur al scânteierii aurului superlativelor prin negația, șoptită aproape, a unei tainice revelații: Nu e de aur: e de raze cu heraldica grifonilor rampanți, paznici de comori, îmbinând forța leului terestru și ceaa vulgturului solar, veghetorii craterului umplut cu vin al lui Dionisos și telegari ai lui Apollo, ai forțelor solare mântuitoare:

Nu e de aur: e de raze.

O-ntind grifonii ce-o susțin.

E dătătoare de extaze,

Cu ea-n onoarea ta închin.

În scânteierea-i de topaze

Cuprinde-al nemuririi vin –

Nu e de aur: e de raze.

O-ntind grifonii ce-o susțin.

E arta pură, fără fraze,

E cerul tot de soare plin.

Talaze largi, după talaze,

E sufletescu-avânt deplin.

Nu e de aur: e de raze.

La modul acesta descriptiv parnasian de a defini nondefinibilul, imaterialul, căci ce altceva e poezia ? -, primele trei versuri ale ultimei strofe dau de gândit prin sensul lor anticipator:

E arta pură, fără fraze,

E cerul tot de soare plin.

Talaze largi, după talaze…

Arta poetică macedonskiană își regăsește și ea astfel, precum cea rimbaldiană (…), în propriul artefact liric, eternitatea ei.

*

Daniel Corbu: „Spirit contestatar, urmărind impunerea cu orice preț a modernismului (cel contestat acum de postmoderniști), Macedonski a criticat cu vehemență, la începuturile sale și chiar mai târziu, pe Alecsandri, pe Coșbuc, pe Arghezi, acuzându-i de un tradiționalism vetust și, desigur, cu aceleași acuze, pe Eminescu. Totuși, în poemele sale, Macedonski cultivă aproape toate ipostazele lirismului de până la el: sentimentalismul idilic (întâlnit în atâtea texte din Excelsior), contemplarea, tema romantică a damnării (în note vădit baudelairiene, atât în poeme de diatribă, poeme sociale, precum și postura romantică a geniului neînțeles).”

Geo Constantinescu – Alexandru Macedonski, Modernitatea poeziei: „Poet care a ajuns la maturitatea creației la trecerea dintre secolele XIX și XX, Alexandru Macedonski (1854-1920) a însemnat pentru literatura română sincronizarea creației sale cu valorile europene ale vremii și, ca urmare a acestor eforturi, pentru mult timp a devenit mentorul poeților tineri, îndrumătorul lor și, la fel, teoreticianul cel mai consecvent al simbolismului românesc, precum în literatura spaniolă acest rol a fost jucat de poetul nicaraguan Ruben Dario. Spirit modern prin definiție, din fragedă tinerețe a cunoscut Europa în care a dorit să-și desăvârșească studiile (1870-1873), trecând prin Viena, Geneva, Florența, Roma, Napoli etc., fără să se poată adapta foarte ușor sistemului academic rigid, el fiind animat mereu de duhul liber al poeziei, care l-a călăuzit toată viața și i-a forjat destinul creator neprețuit pe terenul acestei nobile arte. Provenit dintr-o familie veche, aristocrată, cu moșii întinse în această parte mirifică a Olteniei (Craiova și împrejurimile pitorești din Pometești și Adâncata, de pe valea Amaradiei, mereu evocate în poeziile și în proza sa), cunoscând de mic limba franceză și hrănindu-se în biblioteca bunicului său dinspre mamă cu marile creații ale acestei literaturi, a simțit în adâncul ființei chemarea frumosului inefabil și al artei poetice.”

Sub semnul echilibrului, al lucidității maxime și empatiei profunde cu viața și opera protagonistului său, prof. univ. dr. Geo Constantinescu realizează – în numai nouă pagini din vol. V al Caietelor macedonskiene – un portret pe cât de complex, pe atât de bine nuanțat: ”Deși era cunoscător al limbii franceze încă din copilărie, mai apoi a învățat limbile germană și italiană, le-a perfecționat în locurile unde a sălășluit și a parcurs studiile tinereții -, el și-a început căutările literare în limba maternă, reunind aceste versuri în culegerile Prima verba (1872) și Poezii (1881). În aceste volume, dar și în crezurile poetice pe care le răspândea prin revistele și ziarele la care colabora, tânărul Alexandru Macedonski exprima dorința de a continua izbânzile estetice, lingvistice, culturale și sociale ale pașoptiștilor, avându-l ca exemplu de neclintit în acele vremuri pe Ion Heliade Rădulescu. (…) A preluat marile teme romantice ale condiției geniului într-o lume filistină și plată, materialistă și fără idealuri, avându-l pe Byron ca model și simbol în al cărui destin se reflecta el însușii, plenar. (…) Astfel prinde corp marea sa poezie romantică, conturată definitiv în jurul anilor 1890, risipită prin coloanele publicațiilor pe care le conducea sau la care colabora și reunită, în sfârșit, în volumul Excelsior (1895), culegere ce marchează o nouă evoluție a poeziei sale. Aici sunt publicate celebrele poeme Stepa, Psalmii moderni, Noaptea de noiembrie, Noaptea de mai, Noaptea de martie, Noaptea de februarie, Noaptea de ianuarie etc. În Excelsior, vitalistul romantic găsește expresia cea mai pură a discursului poetic românesc, iar de aici încolo retorismul tumultuos, vulcanic se diluează în imagini picturale și muzicale de mare rafinament, în consonanță cu valorile europene.”.

Geo Constantinescu precizează că această „diluare” era pricinuită și de faptul că Macedonski „a părăsit țara și a încercat în Franța să se apropie de marile curente literare care defineau în poezie omul modern, cu sensibilitățile și angoasele sale, cu explozia marilor cuceriri industriale, a descoperirilor tehnice celor mai uimitoare, a vitezei, a stăpânirii spațiilor altădată îndepărtate și marcau trecerea spre un alt secol cu alte mari necunoscute ce se cereau stăpânite în spirit”. Exegetul menționează că Macedonski luase decizia de a se stabili în Franța „după nefericita epigramă interpretată atât de violent de cititorii iubitori ai poeziei geniului național, Eminescu” -, apoi sintetizează contextul în care poetul nostru a „aterizat” la Paris, în raport cu acumulările pe care Macedonski le realizase până în acel moment de răspântie: „Deși se simțeau încă în versurile sale unele idei și procedee literare ce se dezbăteau firesc în capitala franceză, aici el ia contact direct cu simbolismul și sincretismul artelor, cu sugestiile de corespondențe dintre imagini, senzații, idei și rolul poeziei NOI în descifrarea elementelor ascunse ale universului. Aici se crea o poezie a inefabilului, a inexprimabilului. Prin acest gen de creație se marca intuiția formelor interne ale semnelor lingvistice până la revelarea celor mai nuanțate semnificații. René Ghil, unul dintre teoreticienii simbolismului, remarca strânsa legătură dintre culori, sunete, vocale, Mallarmé experimenta firesc capacitatea substratului fonic al cuvintelor de a sugera mai mult decât semantica expresiei. (…) Aici Macedonski scrie în limba franceză, colaborează la reviste ca La Vallonie, L‘Elan litteraire, Revue français, publicații în care i se recenzează și unele opere etc.”. Reîntors în România, publică – la 15 iulie 1892, în revista sa Literatorul – cel dintâi manifest simbolist : Poezia viitorului, despre care afirmă tranșant că „Poezia viitorului NU va fi decât muzică și imagine, aceste două principale sorginți ale ideii.”.

După ce oferă detalii incitante despre poemul Guzlà – pe care Macedonski îl publicase încă din anul 1888 în revista România literară și-l relua acum în volumul Excelsior -, Geo Constantinescu analizează, cu încântătoare finețe, poemul Valțul rozelor, pe care îl apreciază drept „o capodoperă poetică construită pe frânturi de muzică, vibrații ale firii, grație, parfumuri și culori. Este vorba de măceșul sălbatic, crescut la margine de șanț, care în apogeul înflorii sale se convertește în tânărul înfloritor care …Pofti-ntr-o zi pe flori la danț.”.

Suita de observații pertinente ale exegetului craiovean este urmată de utile considerații de ordin prozodic și o judecată de valoare categorică: „Versul iambic, cu alternanțe de opt și nouă silabe, cu rime îmbrățișate, consonante, dovedesc un mare spirit creator care face, prin sugestii de ritm, muzică și culoare, dintr-un colț umil al naturii, o adevărată cunună vibrândă de rai pământesc.”. Cel puțin la fel de inspirată și nuanțată este analiza pe care Geo Constantinescu o face poemului Excelsior – publicat, anterior volumului cu același titlu, într-o ediție a revistei Literatorul din 1886. Cităm din partea a doua a comentariului pe marginea acestui poem: „Pastelul se înnobilează mai apoi cu varii culori: albastra noapte , ploaie argintie, naltă poezie, dar și cu imagini auditive sugerate de cântec și șoapte. La fel, muzica lumilor astrale, a stelelor, flori schinteietoare, e marcată și de alternanța versurilor de 5 și 9 silabe și a rimelor feminine, la fel, îmbrățișate. (…) Tabloul se înalță și estompează astfel prăbușirile și risipirile morale ale omenirii:

Sub pulberi de aur,

Sub stele, flori schinteietoare,

Ce griji pot fi predominatoare

Și ce destin, balaur ?

O ! cer, natura.

O ! Dumnezeu, mister albastru.

M-ai ridicat peste dezastru,

Peste blestem și ură.”

Simbol al întinsului virgin, vegetal, necuprins, pe care N-o despintecă nici pluguri, nici orașe n-o brăzdează și care De ceruri se izbește alergând spre răsărit – stepa, din poemul cu titlu omonim: Stepa, îi prilejuiește poetului, prin imensitatea sa, „întoarcerea în timp spre copilărie și tinerețe, eliberarea – din chingile realității – a visurilor celor mai îndrăznețe, precum și inspirația construcției imaginare sde cetăți și castele fantastice. Descrierile sunt opulente, cu înlănțuiri măiestrite de epitete adjectivale și substantivale, iar versurile – ample ale alexandrinului românesc de 14-15 silabe, cu rimă feminină, consonantă, încrucișată și ritmul anapest, clasic.”.

Antrenat, parcă, într-un veritabil caravanserai prin universul liric al lui Al. Macedonski -, Geo Constantinescu face noi și noi popasuri de taină, hermeneutice, în vatra poemelor Cu morții, Noaptea de noiembrie, Noaptea de mai, Pe balta clară, În arcane de pădure, după care se oprește la „celebrele Rondeluri, unele din culmile creației românești în acest spirit (n.n. al modernității), în care clasicul și modernul își dau mâna în mod atât de fericit”.

Autorul exemplarului eseu Alexandru Macedonski. Modernitatea poeziei consemnează structura ciclurilor cuprinse în volumul Poema Rondelurilor:

*12 – Rondeluri pribege,

*10 – Rondelurile celor patru vânturi,

*10 – Rondelurile rozelor,

*2 – Rondelurile celor de azi și de ieri,

*10 – Rondelurile Senei,

*10 – Rondelurile de porțelan.

Urmează bucla lămuritoare: „Dacă în literatura franceză simbolismul s-a născut ca reacție împotriva neoclasicismului și a încremenirii într-o obiectivitate statică a prezentării fenomenelor vieții -, în literatura română, ca și în cea spaniolă, când simbolismul s-a instaurat pe căile imitației și mai ales ale sincronismului inevitabil, acesta s-a armonizat cu parnasianismul și a generat o poezie modernă, în general, și, desigur, originală”, după care Geo Constantinescu se lansează, cu vădită temeritate, siguranță și frenezie analitic-sintetică: „Poema rondelurilor, rodul poetic târziu al teoreticianului simbolismului românesc, constituie un neclintit exemplu al acestei simbioze. Un mare poet, cum a fost Alexandru Macedonski, nu putea face abstracție de valorile poeziei clasice, atunci când și-a esențializat limbajul și l-a făcut să vorbească prin jocul subtil al celor cinci simțuri ale eului poetic. El a preluat poezia cu forma fixă a rondelului pentru că, de-a lungul vremurilor, cât a fost experimentat acesta, și-a conturat valoarea muzicală prin repetițiile sale imuabile (versurile 1 și 2 din prima strofă devin 3 și 4 în cea de-a doua, iar versul 1 se reia în finalul celei de-a treia strofe, ca o concluzie definitivă) și prin cele două rime, care se succed în diverse aranjamente pe parcursul întregului poem. În aceste bijuterii lingvistice a turnat poetul român talentul său.”.

După ce ne dăruiește un nou buchet, copleșitor, al scoaterii în lumină a pârtiilor deschise cât mai multor senzori de receptare a Rondelului lucrurilor, Rondelului orașului mic, Rondelului crinilor -, domnul Geo Constantinescu își creionează, cu fervoare de campion al probelor de slalom uriaș ori/ și de săritură la trambulina cea mai mare de la Insbruck, finalul demersului său critic: „Cu această mare creație, cu revistele, ziarele pe care le-a condus și cu cenaclul său, cu generozitatea cu care i-a întâmpinat pe tineri și le-a dat girul său și avântul inspirației, Alexandru Macedonski rămâne un punct de reper pentru istoria literaturii noastre. Iar dacă, în ultimii ani, pe diverse căi, se încearcă marginalizarea operei lui și neglijarea voită sau impusă de ignoranța oamenilor și a vremurilor pe care le trăim, considerăm că aceasta constituie o crimă abominabilă împotriva evoluției spirituale a însuși poporului nostru și a culturii sale. Să nu uităm. Marele profesor și estetician Mihail Dragomirescu a introdus, încă din 1909, capodopera lui Alexandru Macedonski, Noaptea de decembrie, în manualele școlare, iar elevii români s-au bucurat de ea, și-au cizelat gustul estetic și ideatic prin succesiunea de promoții, fiecare luminându-și inima și mintea într-o neîntreruptă emulație a frumosului poetic, de peste un secol. Cum această mare poezie a cunoscut, recent, traducerea și în limba arabă, datorită tânărului arabist Alexandru Munteanu, spre cunoașterea și interpretarea ei din interiorul culturii islamice, tocmai acum, când orizontul de recepție se lărgește, la noi se produce fenomenul invers, de abandonare a studierii de către tânăra generație a respectivei capodopere.”.

Din pronaosul brâncovenesc al acestei opinii realiste și necruțătoare, cu accente polemice evidente, lansate până sub zarea de foc a diatribei, Geo Constantinescu vituperează: „Cu această viziune stupidă a educației estetice din ultima vreme, studiul poeziei lui Alexandru Macedonski a ajuns să fie evitat de unele programe de liceu și poeziile macedonskiene să fie EXCLUSE din manuale școlare. Iată, deci, un moment de reflecție pentru toți și de indignare mai ales față de cei ce răspund de luminarea ființei și spiritului întru frumos al generațiilor viitoare. Să nu se uite, încă o dată, că ignoranța, urâțenia, prostia și mai ales reaua voință se răzbună cumplit tocmai prin alterarea ESENȚEI ființei celei mai pure și nevinovate a neamului, cea care va reprezenta viitorul și mersul pe mai departe al națiuni.”.

Halul în care politruci veroși, interlopi de nici un ban chior și funcționari de mucava/ halva (pentru a NU afirma: de tot rahatul !) și-au dat mâna pe sub masă și sunt co-autori la această crimă abominabilă este ilustrat, cu argumente temeinice, într-un construct exegetic dureros, însă demn de pus în rama sângerândă a desființării României din toate punctele de vedere, este demonstrat de doamna Viorica Ioviță (profesoară, în prima tinerețe, chiar pe plaiurile și colnicele pe care a zburdat, în copilărie, Alexandru Macedonski, apoi, răstimp de decenii, Profesor Emerit la Colegiul Național Nicolae Bălcescu/ Carol I din Craiova).

Sub un titlu pe cât de smerit, pe atât de plâns, fără lacrimi, dar cu noduri uriașe în gât: Alexandru Macedonski și manualele alternative de Limba și Literatura Română -, Viorica Ioviță face nu doar radiografia, nu doar ecografia, ci direct tomografia cerebrală a fenomenului dezastruos al asasinării barbare, după atâta amar de ani, a lui Macedonski, extrem de valoros scriitor român, geamăn, întru Spirit Românesc, altitudine ideatică, conștiință și dignitate națională, cu Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuși, George Coșbuc, George Enescu. Marta Bibescu, Eugen Ionescu…

*

Daniel Corbu: „Macedonski este cel care, prin toate mijloacele a încercat o racordare a liricii românești la marea poezie europeană, mai precis la două curente ale epocii: simbolismul și parnasianismul. Mentor magnetic, acest mare poet al modernismului românesc, a reunit în jurul revistei Literatorul (cea mai sincronă cu noile tendințe ale modernismului) și al Cenaclului cu același nume, un număr mare de poeți care, conform criticilor și istoricilor de mai târziu, au format generația parnasiană: Iuliu Cezar Săvescu, Mircea Demetriade, Ștefan Petică, Al. T. Stamatiad, Horia Furtună, George Bacovia, Ion Pillat și mulți alții. Spun și mulți alții, pentru că pleiada de poeți apărută la întâlnirea secolelor XIX cu XX era interesată de programul estetic al simbolismului, program pe care fondatorul Literatorului, luându-și în serios rolul de spirit de direcție, l-a teoretizat NU doar în articole disparate, ci, așa cum bine se știe, în două importante studii teoretice: Poezia viitorului (1892) și În pragul secolului (1899).”

Următoarele 12 comunicări științifice incluse de Ion Munteanu, în volumul V al Caietelor Macedonskiene sunt percutante atât prin numele autorilor lor, cât și prin înseși genericele sub care au fost încadrate:

*Clelia Ifrim – Flori și culori în poezia lui Al. Macedonski,

*Tania Jilavu – Opera macedonskiană. Buchet de idei. Idealism și culoare,

*Picu Ocoleanu – CRITICA POETICĂ A IUBIRII PURE. Patologia iubirii în două scenarii literare românești:cel gnostic (Luceafărul) și cel postmetafizic (Thalassa),

*Ada Stuparu – Lirica macedonskiană. Conexiuni livrești în critica literară,

*Paul Aretzu – PSALMII lui Alexandru Macedonski,

*Ana Ocoleanu – PENITENȚĂ ȘI REVELAȚIE INTERIOARĂ. Psalmii moderni ai lui Macedonski și Cântecele religioase ale lui Novalis, paradigme poetice ale experienței tainice a relației cu Dumnezeu,

*Pompiliu Crăciunescu – Macedonski și „Olimpul aparenței”. Un nietzschean care se ignoră,

*George Grigore – Cavalerul kurd sau Drumul lui Macedonski către Orient,

*Florian Copcea – Conceptul de poezie în viziunea lui Alexandru Macedonski,

*Ala Sainenco – Din Fondul documentar Ipotești – Al. Macedonki,

*George Vulturescu – THALASSA. Replici – Mihai Eminescu și Lucian Blaga,

*Gheorghe Glodeanu – Alexandru Macedonski și provocările fantasticului.

***

Paul Aretzu – PSALMII lui Alexandru Macedonski: „Psalmii sunt o poezie care conține credință, sunt vehiculul unei religiozități. (…) Psalmii lui David au avut cu precădere funcția de a deschide drumul către urechea lui Dumnezeu. În dialogul sacrosanct, ei sunt rugăciuni, imnuri, profeții, mulțumiri, pocăințe, învățătură. (…) Fuzionarea celor două aspecte, religios și poetic, se întâmplă genial, pentru prima oară, în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei. Mitropolitul poate fi considerat primul poet român, dovedind o bună cunoaștere a limbii, a regulilor versificării, precum și un simț al imaginilor poetice. , dând identitate etnică și și stilistică unui text de rigoare hieratică. Există două feluri de scriitori numiți religioși: mai întâi, imnografii bizantini, incluși în cărțile liturgice (Sf. Efrem Sirul, Grigore de Nazians, Roman Melodul, Andrei Criteanul, Sf. Ioan Damaschinul și Cosma Melodul, Teofan Graptul, Metodie Mărturisitorul, Iosif Peregrinul, Teodor Studitul, Iosif Studitul, Simeon Metafrastul și alții), iar la noi, mitropolitul Antim Ivireanul, Daniil Sandu Tudor, Bartolomeu Anania (n.n. este obligatoriu să-l adăugăm măcar pe Mihalache Tudorică) și, în al doilea rând, scriitorii laici care au trata teme de inspirație religioasă, precum Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Pan M. Vizirescu (n.n. desigur, Paul Aretzu) ș. a.

Dan Lupescu: Cu ani în urmă, într-un cuprinzător, detaliat și, pe alocuri, șocant eseu, l-am definit pe Paul Aretzu drept vârf de lance al generației sale lirice. Lăncier de temut (în plan spiritual, înainte de toate) și discobol de forță rarisimă se dovedește și în domeniul înțelegerii, descifrării și interpretării operei lui Macedonski, marele deschizător de drumuri în poezia românească, dominată – acum mai bine de un secol și o litră – de mofturile prăfuite ale junimiștilor, totalmente desincronizați de literatura europeană a timpului.

Paul Aretzu: „Alexandru Macedonski a scris un ciclu de 11 Psalmi moderni, inclus în volumul Excelsior (1895), dedicat unui ierarh, mitropolitului Moldovei și Sucevei, Iosif Naniescu (a fost canonizat în anul 2017, cu numele Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei). Contemporanul său, mai în vârstă cu patru ani, Mihai Eminescu a publicat și el poeme cu caracter religios, între care celebra Rugăciune, ori Înviere. Sunt texte de slavă, realizând tablouri ideale ale Maicii Domnului și Mântuitorului. Mijloacele estetice ale acestora sunt contemplative, sublimate, romantice. Este surprinzător (sau, poate, tocmai astfel de atitudini îl reprezintă) faptul că rebelul, extravagantul, imprevizibilul Macedonski a ales să scrie psalmi, supunându-se, deci, cu venerația de rigoare, unei autorități dumnezeiești. Totuși, prima impresie este cea a supradimensionării și proiectării în prim plan a eului, care devine, în modul acesta, protagonist. Folosindu-se de o retorică elegiacă, poetul își deplânge destinul. (…) Rafinat, om umblat prin Europa, mai ales prin Franța, la curent cu mișcarea literară, cu o reală formație culturală, dar veșnic conflictual, a fost cu adevărat un novator, un căutător, neîmpăcat cu închiderea în forme definitive. De aici rezultă și polimorfismul, dinamismul operei sale, care probează moduri ale romantismului, simbolismului sau clasicismului. Deprimarea, filosofia deșertăciunii (cu sursă în Ecleziast), viziunea pesimistă predomină în structura tematică a psalmilor. (…) Concordanțe cu Psaltirea există, desigur. Dar poetul personalizează, transferând la nivel propriu episodul prigonirii lui David de către regele Saul. Astfel, literatura psalmică transfigurează biografie.

Dan Lupescu: Paul Aretzu citează masiv din cei 11 Psalmi moderni, pe cât de expresivi, pe atât de plini de taine și sugestii inefabile. Din motive de spațiu, noi NU am mai preluat și aceste eclatante versuri citate de hermeneutul care, ani semnificativi, a condus destinele revistei Ramuri, cea mai longevivă din spațiul Olteniei.

Paul Aretzu: „În ansamblul celor 11 poeme recunoaștem scenariul consacrat al psalmilor davidieni, dar și mărcile unei vieți aventuroase, dificile, cu urcușuri și coborâșuri, dominate de orgoliu, de o fire impetuoasă, neîmpăcată, de o mare sensibilitate, marcată de convingerea că a fost neînțeles și nedreptățit de semeni. Ne întrebăm dacă psalmii lui Alexandru Macedonski sunt ai unui evlavios ? În fond, orice creație, de orice natură, conține credință.”.

Dan Lupescu: Temperamental, dar și prin ceea cea are substanțial, autentic și original creația sa -, Paul Aretzu este un insolit, fremătător și redutabil Alexandru Macedonski de secol XX-XXI. Gândită și scrisă, în premieră absolută, aici și acum, această judecată de valoare îi va bulversa pe mulți, începând cu aceia care nu au catadicsit să se aplece cu atenție, să studieze, să înțeleagă și să evalueze universul creației lui Paul Aretzu, mai bine de patru decenii profesor de elită la Colegiul Național „Ioniță Asan” din Caracal (Romanați).

***

George Vulturescu – THALASSA. Replici – Mihai Eminescu și Lucian Blaga: „Poetul își pusese mari speranțe în romanul THALASSA, dar – vorba lui Nicolae Manolescu – „foarte rar i s-a acordat locul meritat”. Tot el numește prozele din Cartea de aur (1902) poematice întocmiri, termeni nu situați departe de taxonomia lui G. Călinescu, care vede în traducerea franceză, o specie de imn frenetic al simțurilor, o proză ce sperie prin stilul său flamboiant, inspirația e byroniană, cu sălbăticii scitice, orgia de senzații amintește de Gabriele D Anunzio.”.

Dan Lupescu: Cel mai percutant poet din Nord-Vestul extrem al României, alături de Gheorghe Pârja -, George Vulturescu (realizatorul celei mai izbitoare reviste de poezie din Septentrionul nostru și, de vreo trei decenii, directorul executiv al Direcției Județene Pentru Cultură și Identitate Națională Satu Mare) consemnează rapid, succint și convingător judecățile de valoare exprimate de Tudor Vianu (proză poetică de rafinament), Dumitru Micu, Mihai Zamfir (pentru prima oară în literatura noastră, epicul era gonit complet dintr-o scriere în proză, iar frazele începeau să se cadențeze după altă regulă decât aceea a firului narativ), Nicolae Manolescu (În THALASSA sunt câteva dintre cele mai puternice pagini din întreaga noastră proză având ca obiect senzualitatea… Este probabil și una dintre primele scene de nuditate deplină din literatura noastră…).

Plonjând în universul acestei insolite creații epice macedonskiene, George Vulturescu își structurează demonstrația sa hermeneutică în trei capitole, pe cât de concentrate (circa două pagini fiecare), pe atât de edificatoare. În primul – Replică și conjuncție fertilă la CEZARA lui Mihai Eminescu -, George Vulturescu pornește de la două citate vânjoase din Dumitru Micu și Nicolae Manolescu, exprimându-și o serie de rezerve (întemeiate, după opinia noastră) și ilustrându-și afirmațiile tranșante prin citate de câte o jumătate de pagină de carte din cei doi autori: Macedonski și Eminescu.

Capitolul secund din eseul lui George Vulturescu poartă titlul Valurile mării …un cor din FAUST.

George Vulturescu: „Sfârșitul lui Thalassa în vultorile mării, însoțit de aripile de lebezi, de coruri ale lumii marine – ființe țesute ca din raze -, naiade și nimfe, driade sau fauni și silvani, ne face să-l citim într-o concordanță cu sfârșitul lui Faust, al lui Goethe, înconjurat de îngeri, lemuri, pruncii fericiți, corul pocăitelor. Chiar dacă …forțăm apropierea, să re-amintim că Macedonski a cunoscut FAUST-ul titanului de la Weimar, a tradus, în premieră la noi, o scenă de magie – dovedind interesul pentru experiențele oculte. (..) Diferența perceperii morții la Goethe și la Macedonski este uriașă: la Macedonski, motivația crimei/ a morții este damnațiune ; la Faust este mântuire. (…) În viziunea lui Macedonski, Thalassa, chiar dacă a ucis, NU poate fi judecat, nici osândit, pentru că el reprezintă coruperea idealului prin real, nostalgia smulgerii din tirania realului și a realizării plenare sub zodia idealului (Tudor Vianu). Pentru Thalassa, sfârșitul este o eliberare a desființării unui suflet în altul, care un gest care ar zvârli cu totul sufletul ei în al lui. Pentru Faust sfârșitul este o încununare a faptei sale, prin operă – zidul digului. Câtă diferență: în loviturile, în bătăile aripilor de lebezi care îl înconjoară pe Thalassa și se aruncă peste el bătându-se -, mutând pagina, Faust aude bătăile uneltelor muncitorilor care-i pun în aplicare opera măreață a digului. ”.

Dan Lupescu: „Extrem de incitant este – cu accente în plus, parcă, față de primele două – capitolul al treilea din eseul atât de personal, captivant și scânteietor al lui George Vulturescu intitulat O lectură a lui L. Blaga ignorată de critică: Thalatta – Thalassa. Capitolul fiind extrem de greu de rezumat – grație sumedeniei de informații, conexiuni, judecăți de valoare. conjugate cu acuitatea observațiilor critice și cu finețea analizei-sintezei hermeneutice -, ne rezumăm la a spicui idei esențiale dinspre finalul acestuia: „La Al. Macedonski, Thalassa este numele poreclă pe care îl are un tânăr din Smirna, dat de coechipierii săi. El ajunge, dintr-o greșeală disciplinară, debarcat la gurile Dunării, ca paznic de far. Imaginarul macedonskian începe în forță, brodând pe firul istoric. Lucian Blaga trece chiotul Thalatta (…) în alt registru: el se identifică cu personajele prin predilecția pentru natura pură și peisajul cosmic. Blaga NU face nici repovestire de mituri, nici evocare istorică – așa cum spune George Gană. (…) Desprinderea de ideea macedonskiană este vizibilă: poetul din Lancrăm NU suprimă femeia, el o vede ca sursă de lumină a vieții, un lampadare care transmite iubirea. Aici, în imaginea blagiană, suntem mai aproape de barca arzând din Cezara lui Eminescu, spre care înoată în noapte (…) La L. Blaga și la Eminescu femeia este o purtătoare a iubirii-lumină, aspirația lui Macedonski pentru regăsirea celuilalt în circuitul cosmic este o coborâre în abis… Trebuie să reținem că sufletul lui Faust urcă în glorie cerească – corul final proslăvește puterea îndurării, a eternului feminin, a iubirii care l-a mântuit pe Faust -, după cum conchide Tudor Vianu. În schimb, la Macedonski, Thalassa se află sub un uriaș vârtej al cerurilor care se repezi asupră-i – sau vultorile cerului se făceau mai amețitoare… E clar: cerul NU iartă…”.

***

Daniel Corbu: „După Macedonski, scopul poeziei este de a înnobila simțirea și de a biciui viciile. Nu vom analiza și argumenta aici marea ușurință de a versifica, mai ales în poemele care preamăresc viața, natura explozivă, energia vitală și frumusețea naturii de esență divinatorie, adânc impresionat de toate înfățișările lumii sensibile. Forme, culori, extaz !

De cele mai multe ori, poemele sale sunt vizuale, scrise în registru pictural, deși sunetul, muzica însoțesc și augmentează efectul. La toate acestea se adaugă, desigur, VIZIUNILE sale de mare forță ideatică, culminând cu cele din capodopera NOAPTEA DE DECEMBRIE.”

Acad. MIHAI CIMPOI – Sfârșitul dantesc al lui Macedonski (O proiecție altierativă): „În contextul general al întâlnirii faste a culturii române cu Dante, protagonistul nostru demonstrează un impact absolut insolit, macedonskian întru totul, relevabil atât prin trăirea plenară, cu întreaga ființă, a unui sfârșit dantesc, tensionat esențial, cât și prin analogizarea imaginarului său cu cel din Divina Comedia.

Tragedia Moartea lui Dante Alighieri, scrisă cu patru ani înainte de intrarea sa în Empireu, este marcată de o intensă culoare destinală, ca și ultimii ani de viață. Ea este axată pe o surprindere senină (cf. lui Adrian Marino) a analogiilor între viața sa și aceea a lui Dante, fiind concepută ca o dramă ce figurează propria sa apoteoză. (…) Asupra scrierii, scriiturii își pune pecetea fizionomia sa morală cristalizată definitiv: megalomania, egolatria, spiritul vindicativ, obsesia congenialității, constructuralității și condestinalității cu marele florentin. Privită prin grila psihanalizei, această stare existențială extremă îl determină să coboare în subconștient, în noologia abisală, în infinite analize autoscopice și să recurgă la reprezentări arhetipale. La constituirea imaginarului său îi venea în ajutor însuși modul dantesc de valorizare a convențiilor literare: construcția dramatică compusă din pronaos, trei acte și un epilog, din alcătuirea în proză și versuri, din note explicative, recitative vocale, din cadrul decorativ, din figuri reale (cea istorică a lui Dante fiind, firește, centrală), dar și din Năluci (Beatrice, Umbrele lui Virgil, Brunetto, Latini, cele nouă Muze, fiii lui Dante), Gândul ca personaj.

Că autorul a urmărit o identificare psihologică a sa și a altor figuri emblematice ale istoriei românești a mărturisit chiar el în articolele publicate în presă și în interviurile luate de D. Karr (14 august 1916) și B. Nemțeanu (24 noiembrie 1917): Am respectat regulile celor trei unități, pe care puține lucrări le întrunesc, și am găsit un truc fericit ca să legitimez corurile. În cele mai multe tragedii, corurile se potrivesc ca nuca în perete. În opera mea corurile nu sunt decât ecoul delirului lui Dante bolnav de friguri. Subiectul tragediei ? Iată-l. Credința mea este că orice om trăiește atâta cât îi trebuie ca să-și îndeplinească misiunea pe Pământ. Or, lui Dante, care a scris Divina Comedia – misiunea vieții sale – i-a mai rămas să compună ultimele șase terțete ale operei. Aceste șase terțete, pe care NU le poate scrie, NU-l lasă să moară. Pe acest pivot fundamental al tragediei se încolăcesc o sumă de peripeții dramatice, care toate se rezolvă prin moartea poetului, în clipa când muzele îl învrednicesc să aștearnă pe hârtie ultimul vers al celor șase terține. (…) Poate nu aș fi reușit să mă identific – cum cred că am reușit – nici cu sufletul acestui mare poet, nici cu epoca lui, dacă o lumină NU ar fi făcut în mine: cea că situațiune României de azi e foarte apropiată de a Florenței de odinioară, pe când guelfà și gibelina, și în care câteva familii singure se bucurau de întregul avut al Toscanei – disputându-și-l.

După multiple alte detalii de strictă specialitate, foarte interesante și binevenite, acad. Mihai Cimpoi realizează, în partea secundă a studiului său, un portret cu totul aparte al protagonistului Festivalului Internațional de la Craiova și al Caietelor… ce-i sunt dedicate, de fiecare dată: „Macedonski impune, la noi, cultul Poetului, statutul lui estetic și moral de tribun, bard, geniu sacru și zeu al armoniei (așa îl vedea pe Bolintineanu), ființă apropiată de Divinitate și totodată dominată – byronian – de satan. Macedonski impune și un nou concept de logică a poeziei, diferită de cea a logicii obișnuite, ne-logică față de proză și, deoarece tot ce nu e logic fiind absurd, este prin urmare însușii absurdul. În sprijinul acestei credințe vine cu o specifică argumentare macedonskiană, ce pune în ecuație Neînțelesul, Absurdul, Dumnezeirea. (…) Formulările autorului Logicii poeziei semnifică un statut existențial al Poeziei, care se supune doar legilor ei proprii și al poetului ca personaj-cheie al cunoașterii (în sens dantesc). Prin convingerea exprimată tranșant că Toți ne naștem poeți, dar nu devin poeți decât aceia care se formează prin studiu…, Macedonski recunoaște că Poetul trebuie să reprezinte o unitate a celor trei ipostaze: Homo naturalis – Homo poeticus – Homo sapiens (conform Modelului Dante). Macedonski credea, cu semeția extatică și sublimă ce-l caracteriza, că Moartea lui Dante Alighieri este o tragedie unică în literatura mondială și că, după terminarea primului război mondial, va fi înscenată cu un succes deosebit în zeci de teatre din lume (…) Valoarea tragediei – credem – o dă proiecția Gândului, care depășește – și prin asociere cu motivul arhetipal al Luminii – percepția obișnuită a realului, manifestându-se la un nivel superior al suprasensibilului și suprasenzorialului, adică al Rațiunii. Gândul îl ajută pe autorul Divinei Comedia să găsească, cu sprijinul Muzelor, cele șase terține finale, să atingă Perfecțiunea și Eternitatea, să intuiască adevărul ultim și să asigure realizarea aspirației realului de a-și afla o confirmare în ideea de supra sensibil și, aparent, să se răscumpere în intuiția adevărului metafizic.”.

Într-o paranteză binevenită, acad. Mihai Cimpoi ne invită ca – pentru aprofundarea afirmațiilor sale de mai sus, se subînțelege – să consultăm volumul DANTE – LEOPARDI și sinele culturii românești, pe care l-a publicat în anul 2022 la Târgoviște.

Apoi continuă lămuritor: „Proiecția alegorică, egocentrică, adică altierativă (care arată un orgoliu nemăsurat și disprețuitor, semeț, îngâmfat, cf. DEX), asociată celei aliterative (de trecere prin diferite stări existențiale), axarea programatică pe privilegiul Poetului și Poeziei în actul cunoașterii, explorarea zonelor abisale ale omului interior, trecerile libere de la o formulă poetică la alta și de la un curent la altul (romantic, parnasian, simbolist, modernist…), într-un cuvânt fronda și faconda, estetismul și inestetismul fundamentează direcțiile înnoitoare ale poeziei și prozei românești.”.

Pregătindu-și verdictul final: „Tragedia Moartea lui Dante Alighieri ne oferă, astfel, un caz cert de proiecție altierativă” -, cel mai valoros critic și istoric literar român în viață, Mihai Cimpoi, reliefează: „Atestăm, în consecință, o analogizare a orgoliului macedonskian cu cel dantesc, relevat de un biograf al autorului Divibnei Comedii, Louis Gillet, citat de Tudor Vianu: Ar fi zadarnic să negăm imensul orgoliu al lui Dante, mai zadarnic însă să criticăm acest sentiment legitim al unei creaturi excepționale, care a suferit o denegare de justiție și care, prin compensație, afirmă cu puteri sporite superioritatea lui. În marele orgoliu al lui Dante – urmează comentariul exegetului -, Macedonski îl regăsea pe al său (Vianu, op. cit., p. 438)”.

Nu putem pune punct acestor marginalii la eseul Sfârșitul dantesc al lui Macedonski (O proiecție altierativă), dăruit cu generozitate de acad. Mihai Cimpoi Festivalului Internațional „Alexandru Macedonski” de la Craiova, fără a reitera motivația pe care, la 3 septembrie 2017, am dat-o Premiului Voievodal ȘTEFAN CEL MARE, pe care revista Lamura i l-a conferit, în Bănie, și pe care doamna prof. Viorica Ioviță a avut bucuria să i-l înmâneze la Chișinău:

Critic și istoric literar de tăria Zimbrului maiestuos, totdeauna întemeietor de Țară și Spirit Românesc, Eminescolog eclatant, filosof al culturii, Om al Cetății și Învățător al Neamului nostru, care și-a asumat cultura ca pe un Destin irefragabil, rarisimă Floare de Colț și Pasăre Măiastră în Panteonul celor mai valoroase personalități românești, europene și universale. Născut în Regatul România, botezat în aura luminii sacre a iubirii de români, românitate, panromânism -, Mihai Cimpoi reușește performanța unică de a reîntineri perpetuu percepția poetului nostru național: EMINESCU, de a redimensiona subtil, dar ferm, zările literaturii din fabulosul spațiu carpato-danubiano-pontic, dar și de a strălumina obârșiile străvechi și esențele arhetipale ale capodoperelor sculptorului mântuitor: BRÂNCUȘI, precum și pe acelea ale scriitorului polivalent MACEDONSKI.

*

* *

Noua exegeză a operei literare macedonskiene – capitolul prim din Caiete Macedonskiene, vol. V – include, în continuare, după studiul lui Mihai Cimpoi, următoarele eseuri, cu toate de excepție:

*Mihai Barbu – Moartea lui Dante și visul utopic al lui Alexandru Macedonski,

*Emil Stajila – Publicistica lui Macedonski. De la Poezia viitorului și „Cestiuni” controversate – la Ancilla Theologiae,

*Alexandru Ovidiu Vintilă – Cele „două suflete” ale lui Alexandru Macedonski. Pur și simplu, un Literator,

*Emil Păunescu, Constantin Stoenescu – Arheologiua Rondelului provinciei/ Rondelului orașului mic,

Olimpiu Nușfelean – Cerul oglindit în ochiul omenirii,

*Marilena Apostu – Al. Macedonski, „Morfologia” Nopților,

*Teodor Sinezis – Forța de seducție și inspirația de tip vertical la Alexandru Macedonski,

*Dumitru Augustin Doman – Tinerețea politico-pamfletară a lui Al. Macedonski,

*Ioan Lascu – Notorietatea lui Macedonski,

*Ștefan Mitroi – De ce nu pot fi Macedonski ?,

*Gabriela Nedelcu – Păsărin – Alexandru Macedonski în amintirile fiului său Pavel,

*Pr. Ioan Ioanicescu – Un exercițiu de admirație.

*

* *

…Și totuși reiau slalomul prin tainele operei și vieții Titanului cu bust în Grădina Botanică din Craiova, Alexandru Macedonski – acolo unde, acum un secol și jumătate, era una dintre moșiile bunicului său -, deși ieri, 19 februarie, de Ziua Națională Constantin BRÂNCUȘI, conjugată astral cu ziua venirii pe astă lume a lui Main Sorescu, mă hotărâsem să-l închei. Scrisesem chiar și fraza de final.

Până să plec la Muzeul de Artă/ Palatul „Jean Mihail” din Craiova, unde, de la ora 12, urma ca Doamna Doina Lemny, venită special de la Paris, să susțină o incitantă conferință, transmisă în direct de TVR Craiova și, simultan, preluată de TVR 3, mi-am amintit că, în proiectul mintal inițial, gândisem să NU omit detalierea sintezei de excepție decupată din eseul Orfeului moldav contemporan: Nichita Danilov.

Așa că, de la ora 3 (din puterea nopții), am purces la re-lecturarea anumitor pasaje din monumentul hermeneutic botezat cu modestie Caiete Macedonskiene, vol. V, 524 pagini, coordonat de Ion Munteanu.

*

Daniel Corbu: „La Macedonski, orice evocare plastică e însoțită de o cuceritoare magie verbală. Aș spune chiar de acea vrăjitorie evocatoare, cum ar spune Baudelaire. Și nu greșea criticul și esteticianul interbelic Tudor Vianu când afirma despre poet că este un magician al verbului. De altfel, pornind de la afirmațiile lui Remy de Gourmond, un port drapel al înnoirii liricii franceze, despre cuvântul poetic, substrat al cugetării, despre parfumul, forma și sonoritatea cuvintelor -, Macedonski va formula, în 1892, în Literatorul, manifestul simbolismului, sub titlul Poezia viitorului, citat de toți referenții critici ai lui Macedonski.”

În peremptorie complementaritate cu studiul academicianului Mihai Cimpoi -, exegeza lui Mihai Barbu depistează, reamintește, interpretează și reînvie în arena spațiului public o sumedenie de aspecte demne de tot interesul.

Mihai Barbu este, aproape sigur, una și aceeași persoană cu autorul tezei de doctorat despre Ion D. Sîrbu, susținută în 2010, la Universitatea „Babeș-Bollyai” din Cluj-Napoca.

Eseul lui Mihai Barbu: Moartea lui Dante și visul utopic al lui Alexandru Macedonski, își ațâță – desigur, prin autorul său – pofta de drum prin câteva decupaje din interviul cu polivalentul și poliglotul poet luat de B. Nemțeanu în 1917 și publicat de acesta în ediția din 4 octombrie a revistei Scena. Din preambul reținem doar fraza finală, întrucât celelalte idei fuseseră decupate și de Mihai Cimpoi, în materialul pe care l-am comentat anterior.

Deși înscrisă într-o paranteză, fraza cu pricina merită a fi reținută: ”George Coșbuc a lucrat timp de 15 ani la traducerea Divinei Comedii și NU s-a hotărât pentru folosirea terținei decât după ce le-a încercat pe TOATE celelalte strofe: octava, versul alb și așa mai departe…”.

Studiul lui Mihai Barbu este conceput conform următoarele intertitluri (idei directoare): Ce vrea să spună și să demonstreze autorul…, Despre Cuclin și muzica pe care nu a mai scris-o (n.n. aceea pentru corurile din piesa de teatru a lui Macedonski), Câteva chestiuni și precizări de natură tehnică…, O ceartă, peste veacuri, între Francesco de Sanctis și George Coșbuc: Beatrice a fost femei sau un simbol?, Moartea lui Dante în contradicție evidentă cu direcția de idei a literaturii dramatice de la noi…, Să revenim, acum, la adevărul istoric.

Selectăm: „Fiind vorba de Moartea lui Dante, pentru a nu fi greșit interpretat, Macedonski concepe un text de 19 pagini intitulat Din Grădina lui Akademos. Interesant în acest text,e faptul că Macedonski vorbește de autorul piesei (n.n. adică despre sine) ca despre o altă persoană. Astfel, autorul se obiectivează și crede că a reușit să facă un pas înainte, pe care alții încă n-au apucat să-l facă: Dânsul poate să zică (n.n. afirmă Macedonski despre el însuși!) chiar că, pentru întâia oară,s-a scris o tragedie în înțelesul vechi al acestui termen. Tema pasională este, ca și la cei vechi, însăși personalitatea eroului, fatalitatea din viața lui, felul lui de a fi. (…)”. Spre final, Macedonski revine la sentimente mai bune vizavi de propria-i persoană: O singură concesiune s-a făcut modernismului – NU am scris decât corurile în versuri. Încolo, m-am servit de proză, dar de o proză al cărei ritm este simțirea interioară ce se desfășoară în cursul tragediei.”

În penultimul său subcapitol: Moartea lui Dante în contradicție evidentă cu direcția de idei a literaturii dramatice de la noi…, Mihai Barbu evidențiază: „Autorul nostru își ia toate măsurile de precauție, scriind un prolog (pe care el îl numește pronaos), în ideea că, astfel, va lămuri lucrurile și va îndrepta publicul pe calea cea bună. Pronaosul (n.n. precizează Macedonski) dă, pentru întâia oară, viață literară unei pânze picturale, de altfel celebră, Barca lui Dante de Delacroix. Zisul Pronaos sau Prolog va mai contribui, după cât cred, să apropie și pe mulțimi cât mai putincios de măreția vieții lui Dante și de geniul lui.

Poetul e hotărât să împrumute – continuă Mihai Barbu – dramaturgului toate armele sinesteziei și subtilitățile poeziei simboliste, prin care să-l facă pe spectator să-i perceapă tragedia cu toate simțurile lui: Pe de altă parte, atât în Pronaos, cât și în corpul tragediei, elementele muzicale i armonia dicțiunii recitativelor vocale, plasticitatea grupărilor, a cadrului decorativ și al nălucilor, au același scop. Credincios idealului meu literar de a da unei opere o viață cât mai puternică, mă adresez ochiului, auzului, simțirii și minții și pentru aceasta – cel puțin așa socotesc – efectele tragediei sunt surprinzătoare și dintre cele pe care timpul nu le va slăbi.

Daniel Corbu: „Nu greșim dacă îl considerăm pe Macedonski un întemeietor al versului muzical, dar și al senzualității verbale, folosind TOATE procedeele eufonismului verbal, sugestia muzicală prin sunet și ritm, prin efectele rimei interioare (…) Deseori muzica vine prin cuvinte odată cu adâncirea sensului, într-un cuceritor joc, precum în Ecourile nopții:

Inima-mi ce se îmbată,

Bată,

Bată căci beat de amor,

Mor !

Pe brațe-mi iată se-nclină

Lină,

Viața să-mi ceară

i-aș da,

Da !

Afară sunt nori, furtună,

Tună !

În casă, pace și trai,

Rai !

Alexandru Ovidiu Vintilă – Cele „două suflete” ale lui Alexandru Macedonski. Pur și simplu, un „Literator”: „…Nu poate fi scos din ecuația faptului că a fost un om al timpului pe care l-a traversat, contribuția sa la formarea în literatura română a unei conștiințe poetice moderne fiind cât se poate de clară. Într-un volum de-al său, foarte cunoscut, Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă, Matei Călinescu precizează: Căci acolo unde Eminescu s-a închis într-o tăcere enigmatică, Macedonski – tip de homo loquas – și-a deschis cu vădită mândrie și plăcere opinii, nu o dată sub îndemnul unor entuziasme intelectuale de moment, contrazicându-se implicit sau explicit, dar, oricum, îngăduindu-ne să refacem cu aproximație procesul formativ al unei conștiințe estetice moderne în climatul literar românesc. (…) Concepția despre poezie a lui Macedonski este foarte amestecată. (…) Romantic prin formație, gust și înclinație temperamentală (retorismul multora dintre poeziile sale este expresia unei personalități autentic extrovertite, stăpânită de mari impulsuri polemice și, totodată, de miraje donquijotești), poetul urmărește, printr-un soi de tropism (care exprimă și el o dimensiune profundă a scrisului său), itinerarul soarelui poetic francez , intrat, odată cu Baudelaire,în faza lui decadentă, simbolistă: de ici preocuparea pentru efectele muzicale și pentru sugestie, tentativele de eliberare a versului (ca în poezia Hinov, publicată în 1880), cu îndemnuri precise în această direcție în studiul din 1881 despre Arta versului.”.

Alexandru Ovidiu Vintilă oferă, pe mai departe, fără preget, o serie de alte detalii semnificative, după care punctează: „Deși eclectic din punctul de vedere al pozițiilor sale teoretice și practice, lui Macedonski NU i se pot reduce meritele certe pe care le are în elaborarea unei estetici moderne a poeziei autohtone. Numit de Adrian Marino ultimul mare poet post-pașoptist al culturii române, cu afinități temperamentale romantice bine cimentate, va ajunge la inovație privind-o ca pe o chestiune care se dezvoltă progresiv. (…) Fără Macedonski și fără această teribilă energie pe care a insuflat-o literaturii de la noi, fără nuanța inedită adusă de macedonskianism, cultural am fi fost mult mai săraci, imaginea literaturii române era, fără doar și poate, mult mai precară. Are perfectă dreptate Adrian Marino când afirmă dar nici apariția poeziei noi n-ar fi fost de conceput fără înrâurirea atât de activă, întinsă și adâncă a poetului nostru, spirit prin excelență efervescent și agitat, combativ și foarte tenace. În acest sens – subliniază Alexandru Ovidiu Vintilă -, trebuie să arătăm că Macedonski are o propensiune pronunțată, organică, generată de constituția sa intelectuală, să se racordeze la literatura europeană a timpului său.”.

După substanțiale și bine nuanțate referiri la faptul că Macedonski s-a maturizat, din punct de vedere literar, în urma contactului cu mediile literare pariziene, frecventând redacții ale revistelor din capitala Franței, colaborând la unele publicații străine, studiind temeinic creațiile lui Baudelaire, pe care, în 1892. Îl declară deschis geniu, înscriindu-l în fruntea promotorilor simbolismului european, înaintea lui Maeterlink, Malarmé, Péladan, Moréas.

Într-un medalion publicat de Macedonski în 1894, poate primul din literatura noastră despre marele poet francez, atât de bătăiosul promotor al simbolismului și instrumentalismului la noi afirmă răspicat și sacadat, în propoziții scurte, uneori eliptice, precum în proza sud-americană de secol XX, în cadență cinematografică imperturbabilă: „Baudelaire este tipul cel mai curios din literatura franceză. N-a scris decât un volum de versuri: Les Fleurs du mal. Mulți îl admiră fără să-l priceapă. Ca versificator e un gigant. Ca poet e bizar. Capul decadenților. Fondul poeziei sale e foarte subtil. Ironic ascuns. Profund, fără să pară. Pervers totdeauna. E un satan al cărui eu intim scapă analizei. Nu entuziasmează nici chiar pe cei mai rafinați în artă. S-a creat împrejurul lui o legendă de admirațiune, și toți se prefac că îl admiră, fără însă ca admirațiunea lor să fie pasiunea adevărată a cugetării lor. Desigur că Baudelaire e admirabil, însă numai pentru puțini.”.

Prin Baudelaire, Macedonski va lua contact cu creația lui Edgar Allan Poe, din care va traduce destul de mult – și el Macedonski, și discipolii săi. Alexandru Ovidiu Vintilă nu ocolește nici următorul detaliu important: „Este adevărat că meritul de a-l traduce pentru prima oară în cultura română pe Poe îl are Eminescu (1876)și, imediat după, Caragiale (1878).”

Din portretul schițat de Macedonski lui Poe, exegetul nostru selectează: „Prozator și poet american. Creator al genului fantastic (…) A scris două volume de povești extraordinare. Bizareria este nota predominantă a lui Edgar Poe. În același timp el se arată un psiholog și un fiziolog superior. Scrisul său inventiv este neîntrecut în domeniul fantasiei. Ca poet, are bucăți admirabile. Cea mai renumită este Corbul. Admirabil tradus în franțuzește de Charles Baudelaire.”.

În continuare, Alexandru Ovidiu Vintilă menționează: „Sub lupa lui Macedonski va intra inclusiv Verlaine, de la care, alături de alți simboliști francezi, poetul român își va însuși noțiunea de poezie muzicală. El se va sincroniza astfel, într-o anumită măsură, cu poezia europeană a secolului său. Nu întâmplător, primul în literatura română, asta e sigur. Macedonski își va propune să o rupă cu versul clasic și să introducă în poezie un ritm liber, precum în poemul Hinov.”.

După alte conexiuni cu poeții latini Juvenal, Horațiu,Pliniu -, exegetul reliefează: „Autorul poemului Hinov se arată dezinteresat de tiparele strâmte ale prozodiei, ceea ce, reiterăm, e o faptă modernă, o orchestrare nouă. El va admite deschis efectele tari ale unei viziuni specifice vocației sale contemplative.”, după care încheie cu o judecată de valoare irefragabilă: „Alexandru Macedonski este un mare poet și, totodată, un mare nedreptățit.”.

*

Daniel Corbu: „Nu sunt cel dintâi care am observat că un fragment simbolic, obținut prin obstinată repetiție, este și refrenul Nopții de decembrie:

Bagdadul! Bagdadul și el e emirul.

Și el e emirul, și toate le are…

E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,

Dar zilnic se simte furat de-o visare..

Spre Meka se duce cu gândul mereu,

Și-n fața dorinței – ce este –dispare

Iar el e emirul, și toate le are.

Același procedeu urmează și Rondelurile. Afirmăm, fără urmă de îndoială,că monumentul liric ridicat de Macedonski se așază, semeț, alături de cele înălțate de Eminescu, Alecsandri, Coșbuc, Arghezi, Blaga, adică în rândul clasicilor noștri.”

Nichita Danilov: „Macedonski s-a războit cu Eminescu, dar s-a războit și cu propria sa operă, ca să rămână Macedonski. Prin atitudinea sa și-a urcat toată posteritatea în cap, ieșind cu greu din conul său de umbră, în care a fost împins de contemporani. A luptat și a reușit în cele din urmă să rămână Macedonski. Sacrificiul a fost unul enorm. Și travaliul așijderea. Posteritatea însă îi datorează mult. Căci dacă Eminescu, prin perfecțiunea operei sale, a închis drumurile, Macedonski le-a deschis. Oare câți poeți nu au ieșit de sub pulpana sa ?! Fără Macedonski nu ar fi apărut Bacovia. Nici Ion Barbu. Nici Pillat. Nici Minulescu. Nici Nichita Stănescu. Nici atâția alți poeți mai vechi și mai noi. Poezia română îi datorează mult mai mult decât lui Eminescu. Opera lui, desigur, e imperfectă. Dar tocmai din această imperfecțiune, din mulțimea de tatonări și încercări nereușite, s-au născut alte opere. El a fost cel care, cu sau fără voia sa, a spart un colț al cubului. Și din colțul acela spart s-au revărsat o mulțime de opere de artă din epoca modernă, ba chiar și post-modernă. Căci, dacă stăm să ne gândim mai bine, o parte din optzecismul lunedist stă sub semnul lui Macedonski. Poemele de amor și Levantul lui Cărtărescu își trag rădăcinile din rondelurile și nopțile lui Macedonski…”

*

Dan Lupescu: Al. Macedonski, poetul mângâiat cu harul geniului, a bulversat – cu ori fără monoclu – nu doar rânduielile monarhice din Regatul României, ci pe toți boșii și boșimanii literaturilor de pe continent, luându-le înainte prin teoretizarea, cu opt-nouă ani mai devreme, a Poeziei viitorului (1892), anticipând, la scară continentală, cu siguranță de laser infailibil, principiile conform cărora: „Poezia viitorului NU poate fi decât muzică și imagine, aceste două eterne și principale sorginți ale ideii.”.

El, Al. Macedonski, a devansat, a luat hora înainte, a dat cep la inspirație, eufonii, euritmii și corespondențe armonice de toate felurile, lăsându-i cu gura căscată pe occidentalii – ori prea sclifosiți și împietriți în trufia lor găunoasă, ori adormiți în șalvarii năravurilor cu miresme de odaliscă răsturnată pe sofalele molatecilor istorii obosite și abandonate pe nu se mai știe ce coclauri…

Al. Macedonski – poetul iconoclast, deschizător de ere, cel ce i-a lansat pe Traian Demetrescu, Tudor Arghezi, Ion Minulescu și pe mulți alții, zeci, poate chiar sute…

Al. Macedonski care – prin modelul personalității și creației sale deschisă exploziv spre toate zările experimentelor novatoare și prin vocația solidarității de breaslă – a stimulat decisiv crearea universurilor lirice atât de bine personalizate, autentice și originale ale lui George Bacovia, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, Traian Demetrescu și, mai apoi, Ion Barbu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Nicolae Dan Fruntelată, Nicolae Dragoș, Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Mircea Ciobanu.

Ovidiu Ghidirmic susține tranșant: „Macedonski ocupă un loc de răscruce în literatura noastră, între romantism și curentele literare moderne – simbolism, prerafaelitism, parnasianism, naturalism, ermetism, suprarealism. Anticipează TOATE (s.n.) aceste curente moderne (…) Macedonski a fost anghelian înaintea lui Dimitrie Anghel, bacovian înaintea lui Bacovia, arghezian înaintea lui Arghezi, barbian înaintea lui Ion Barbu. El a inovat TOTUL. În primul rând poate fi considerat cel mai strălucit teoretician al simbolismului.”.

Vizionar de talie europeană, a avut temeritatea – bazată pe o cultură de adâncimi nebănuite – de a devansa modernizarea literaturii române. „O literatură trebuie să inoveze dacă vrea să trăiască și să fie puternică” – pleda cu fervoarea unui autoritar și autorizat Decan de Barou Occidental de Avocați, Barou dintre cele mai exigente și exclusiviste.

Cu o jumătate de secol înaintea lui Eugen Lovinescu și Camil Petrescu -, Macedonski a susținut, cu energie debordantă, sincronizarea literaturii noastre cu aceea europeană, fiind pionierul absolut pe acest tărâm.

Marius Tănase, Mihai-Daniel Gheorghe nuanțează apodictic – pe urmele lui Tudor Vianu, Adrian Marino, Marin Beșteliu și Mircea Anghelescu – că Al. Macedonski a scris în vers liber înainte ca această sintagmă să fi apărut, a scris literatură științifico-fantastică (SF) înaintea apariției acestui gen, „a scris scenarii de film înaintea afirmării în lume a cinematografiei (1911), a scris despre SUBLIM și despre simțuri pe când literatura era doar descripție.” Această suită de judecăți de valoare irefragabile este încheiată, de Mircea Anghelescu, cu exclamația, pe deplin întemeiată: Macedonski a scris o literatură „cum alta n-a mai fost”. Ne permitem să adăugăm: cum alta nu mai fusese și nici nu va mai fi.

Faptul că Macedonski mărturisea și manifesta Lumina, Iubirea, Iertarea, Armonia, Concordia – care sunt concentrate toate în și izvorăsc din Dumnezeu – dezvăluie realitatea că marele poet credea în Sfânta Treime. Era, deci, un bun creștin ortodox. Un practicant al Spiritului Zamolxian.

Cu spirit de geometru extrem de riguros și alchimist mereu atent la palpitul clocotitor al materiei născânde, Mircea Anghelescu își argumentează astfel judecata de valoare conform căreia Macedonski este „cel mai reprezentativ scriitor român pentru secolul al XIX-lea” (n.n.: așadar, mai presus de Eminescu): „Pentru că nici un alt scriitor român NU a experimentat toate formele literare existente în secolul al XIX-lea, dintre cele mai vechi sau mai noi, devenind, totodată, primul teoretician literar al literaturii noi, care susține inclusiv conferințe de popularizare a științei. Prin TOATĂ activitatea literară și intuiția filosofică, Macedonski a creat o operă capabilă și astăzi să inspire cititorii care au curiozitatea de a-i explora universul.”.

Pe cât de fină, gentilă și inocentă pare, la o privire fugară, stră-stră-nepoata Irina Macedonski, pe atât de subtilă și necruțătoare se arată în analiza și sinteza sa cu virtuți nebănuite: „Dincolo de prejudecățile literare și descrierile de manual, literatura lui Macedonski invită azi la o recitire onestă, parte dintr-un gest de recuperare a propriei noastre identități culturale, de care am fost privați mai bine de 100 de ani. Contribuția sa la formarea limbii române literare este fundamentală, Macedonski scriind într-o perioadă în care normele literare și gramaticale ale limbii române încă își căutau echilibrul.”.

Revenind la studiul monografic al lui Mircea Anghelescu, este obligatoriu să mai reținem că:

1. Macedonski a publicat poeme pașoptiste, amintind de Heliade-Rădulescu ;

2. Literatură de anticipație, presa franceză comparându-l pe Macedonski cu Jules Verne ;

3. Texte în spirit naturalist ;

4. Poezie simbolistă ;

5. Poeme ce denotă forme incipiente de modernism literar, care au încurajat debutul celor mai valoroși poeți de mai târziu ;

6. Proză scrisă la persoana întâi singular, ci nu din perspectiva balzaciană a autorului omniscient, la persoana a treia plural – adăugăm că abia în 1925 André Gide va publica romanul Falsificatorii de bani, la persoana I, formulă pe care o vor urma, la noi, în premieră, Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu, în perioada interbelică ;

7. Proză senzuală ;

8. Memorialistică ;

9. Texte mistice, întrețesute cu numeroase teorii științifice ;

10. Recunoscându-i meritele sale științifice, Societatea Astronomică Franceză îl va primi ca membru pe Al. Macedonski, în anul 1907, acesta fiind înregistrat pe lista membrilor permanenți, pe aceeași pagină cu frații Lumière, inventatorii cinematografiei.

*

Fondatorul Școlii doctorale „Al. Piru”, de la Facultatea de Litere a Universității din Craiova – Ovidiu Ghidirmic, director executiv al Revistei LAMURA (2001-2017), punctează decisiv într-unul din studiile sale fundamentale: „Călinescu dădea un diagnostic definitiv când spunea: „Câte strofe rezistă din Macedonski sunt ale unui poet mare, la fel de mare ca și Eminescu, în punctul cel mai înalt atins.”.

*

De reținut că primele trei ediții ale volumului de versuri Excelsior (din anii 1895-1897) au înregistrat tirajul record de 13.000 de exemplare vândute. Cu toate acestea, nici una dintre personalitățile literare ale timpului NU a catadicsit să recenzeze acest volum. Singura explicație nu poate fi decât aceea că – așa după cum reliefează, chiar în anii noștri, Elisabeta Bouleanu – Al. Macedonski era perceput și taxat, de contemporanii săi de la „Junimea”, drept scriitorul cel mai arțăgos, intrigant și pus pe harță. Totuși, să consemnăm și realitatea că, după un deceniu și jumătate, la 25 decembrie 1910, în revista Convorbiri literare, Mihail Dragomirescu scria elogios despre creația macedonskiană, după care a introdus, în manualele de clasa a VIII-a, capodopera Noaptea de decembrie. Al. T. Stamatiad avea să ceară cât se poate de categoric, în acel context, ca Noaptea de decembrie să fie citită în comparație cu marile poeme ale lui Mihai Eminescu.

Născut în ziua de 14 martie 1854, la patru ani după viitorul Poet Național -, protagonistul nostru a urmat cursurile primare și liceale la Craiova, după care a pendulat între Austria, Italia, Elveția, Franța și Belgia, fără a se putea statornici în vreuna dintre aceste țări occidentale. Al. Macedonski a revenit mereu în București, unde a trăit și a creat cu forță de Hercule în luptă cu leul, regele junglei, cu cerbicie titanică de Spartacus traversând vijelios munții. Permanent, a avut conștiința propriei valori de excepție, jertfelnic asumată de Macedonski – Sisif neînfricat în confruntarea cu nimicnicia stâncii care tot cade, și iar cade, cade, cade…

Meșter Manole de Școală Nouă, Al. Macedonski s-a dedublat în Ana (salvându-i acesteia destinul teluric), s-a auto-zidit în Sagrada Familia, adică în monumentala sa Operă Literară, anticipând vestita Catedrală a temerarului arhitect Antoni Gaudi, spaniolul care a continuat spiritul nou și novator al marelui creator oltean care scrisese, aici, în România, penetrant-șocantul eseu Poezia viitorului. Căci Catedrala arhitectului lui Dumnezeu, Gaudi, este, înainte de toate, o uluitoare poemă a viitorului, în care sinestezia și sincretismul tuturor artelor își dau întâlnire cu semeția și sfidarea oricăror cutume, bariere și dogme tradiționale.

*

Să nu uităm nici o serie de alte date biografice semnificative:

1. Maria Fisența, mama viitorului mare poet, care primise ca dotă de nuntă (la căsătoria acesteia cu generalul Alexandru D. Macedonski) moșiile Pometești și Adâncata, avea obârșii boierești și un arbore genealogic care urca, în timp, patru secole, până la anul 1421 ;

2. Unionist ardent, tatăl scriitorului, era primul general al Principatelor Române, șef al armatei, prim-adjuvant al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza și șef al Statului Major Domnesc ;

3. La vârsta de 29 de ani, Al. Macedonski se căsătorește (24 februarie 1883) cu Ana Rallet-Slătineanu, descendentă din celebrele familii Ghika și Cantemir -, Ion Rallet, străbunicul pe linie paternă al Anei, fusese Mare Ban al Craiovei ;

4. Alexis, Nikita, Pavel, Nina și Constantin-Hyacint sunt cei cinci copii ai Familiei Al. Macedonski, cu insistență și persuasiune îndemnați să-și deschidă necontenit orizonturile cunoașterii umaniste și să-și asume preocupări artistice -, marele poet simbolist clamând că dorește să întemeieze o veritabilă „Dinastie de artiști”, așa după cum, peste mai bine de un secol, avea să se întâmple cu frații Sorescu: Nicolae, Ștefan, George, Marin, Ion, urmați de copiii acestora: Beatrice-Silvia, Radu, Sorina… ;

5. Alexis s-a consacrat artelor plastice, devenind un pictor renumit în Europa, cu precădere în Franța și Spania, unde trăiește în prezent una dintre strănepoatele sale ;

6. Perseverând în a-și însuși tainele chimiei, Nikita a inventat sideful artificial, pe care, împreună cu tatăl său, Al. Macedonski, l-a promovat în cercurile științifice din Paris ;

7. Constantin s-a afirmat ca actor, în timp ce destinul literar al „Poetului rondelurilor” și al Nopților… a fost perpetuat de Pavel, din care se pogoară, acum, Irina, cu pasiune și vocație pentru exegezele literare și pentru marketing cultural.

*

* *

Nichita Danilov: „Adevăratul testament a lui Macedonski e opera sa literară, cu adevărat remarcabilă. Frumosul gândit de el în anii de restriște a devenit piatra de hotar a poeziei noastre moderne. Imperfecțiunea versului macedonskian a dezinhibat poezia română modernă și a îndreptat-o pe căi nebănuite. (…) Făcând un bilanț al anului literar 2004, Dan C. Mihăilescu reproducea, la sfârșitul textului, un document extrem de interesant pentru istoria noastră literară: testamentul lui Macedonski descoperit de Simona Cioculescu în arhiva <<minunatului hârciog arhivar Șerban Cioculescu>>. Textul a fost scris (dictat?) de autorul Nopților NU pe patul de moarte, ci în anii tinereții, deci cu trei decenii înaintea trecerii sale în eternitate (poetul s-a stins din viață pe 24 noiembrie 1920), în una din perioadele critice ale existenței sale, în anii 1888-1889, când Macedonski, pentru a putea face față traiului zilnic, a fost nevoit să-și vândă o parte din mobilierul și din argintăria familiei… (…) Literatorul dăduse faliment. Revista era trimisă înapoi la redacție de abonați. Macedonski trăia parcă sub imperiul unui crunt blestem.

Cornel Robu – O carte rară: „Intrat de viu în legendă, a plecat dintre noi de curând, aproape nonagenarul, cel din urmă dintre discipolii direcți ai lui Macedonski, cel care singur se recomanda drept <<fiul ereziilor lui>> și a cărui frapantă afinitate temperamentală cu <<Maestrul>> își va conserva marca chiar și după ce, mimetic ori simpatetic, se va mula mai târziu unui alt tipar – cel brâncușian. V. G. Paleolog – despre el fiind vorba – știa desigur despre Macedonski, din sursă nemijlocită, mult mai multe decât a apucat să spună ori să scrie. Iar atunci când a făcut-o – vorbind despre Macedonski – V. G. Paleolog a vorbit de fapt despre sine ; paradoxal, vorbind despre sine, el vorbea, în ultimă instanță, tot despre Macedonski, dată fiind consubstanțialitatea lor temperamentală și spirituală ieșită din comun. Ieșită din comun este și cartea pe care i-a dedicat-o la un sfert de veac de la moarte, în 1944, carte devenită între timp o veritabilă raritate bibliofilă, dedspre care o prezentare, fie și cu simplă funcționalitate mnemotehnică,a literei și a spiritului ei,NU poate fi cu totul de prisos. Cartea, însumând IV + 76 pagini in octavo, plus două planșe și o erată, era intitulată, pe copertă, Imaginea poetică colorată la Alexandru Macedonski, iar pe pagina de titlu – VIZIUNEA ȘI AUDIȚIA COLORATĂ SINESTEZICĂ LA ALEXANDRU MACEDONSKI. Studiu de literatură comparată după pagini manuscrise colorate (sic!) și inedite din Calvaire de feu, cu o reproducere în culori a celei a 33-a din manuscris, precum și reconstruirea (sic!) așezării grafice a unistrofei Pe balta clară, Corlate, 1944. S-a tipărit, precizează un colofon la pag. 76, <<de către Editura Vatra, la Institutul de Arte Grafice Marvan>>. În anul 1944, <<pe la sfârșitul lui August (…), sub crâncen bombardament,>> litera cărții infirmă conjunctura orală, mai <<colorată>> poate, a tipăririi în satul natal Corlate: Se spune că, de pildă, în anii războiului (V. G. Paleolog) a vândut boii tatălui ca să cumpere o tiparniță și să-și editeze, pe cont propriu, traducerea în românește a celebrului <<Trata de pictură>> al lui Leonardo sau eseul despre <<sinestezie și audiție colorată în poezia lui Macedonski>>. Ca loc al apariției acestor cărți, satul Corlate, din inima Doljului, a intrat astfel în circuitul național (Fănuș Băileșteanu, în Luceafărul din 24 februarie 1979).”

Intrând în fondul demonstrației sale, Cornel Robu ne oferă o sumedenie de amănunte, unul mai captivant decât altul, din care vom cita parcimonios, cu strângere de inimă că spațiul prezentului comentariu (și așa extins la maximum) nu ne îngăduie mai mult: „Textul cărții se constituie, în principal, din glose și comentarii pe marginea unui caiet manuscris <<35 file>> al lui Macedonski, cuprinzând o transcriere a a cap. V din romanul Le calvaire de freu (Thalassa). Caiet primit în dar de V. G. Paleolog, cu dedicația maestrului, în anul 1910 (…) Principalul interes al acestui caiet olograf rezidă în faptul că Macedonski a alternat cerneluri de culori diferite nu numai de la frază la frază sau de la cuvânt la cuvânt, ci chiar în interiorul aceluiași cuvânt, pentru a fixa astfel și grafic senzația coloristică pe care credea a o fi surprins și transmis verbal în pasajul respectiv. Același procedeu, aplicat cunoscutei Pe balta clară într-un manuscris pierdut, dublat aici și de o dispunere spațială a versurilor ce anticipează ideea caligramelor lui Apollinaire, este reconstituit de V. G. Paleolog din memorie.” .

*

* *

Nichita Danilov: „Toate-i merg de-a-ndoaselea. Nimic nu se leagă. Cercurile aristocratice, asupra cărora avea o mare influență Titu Maiorescu, mentorul Junimii, și adversarul de idei al lui Macedonski, nu-l mai sprijineau. O parte dintre discipoli îl părăsesc. Macedonski se simte un paria, un ostracizat. Aceasta nu-l împiedică să se considere în continuare, după cum afirmă George Călinescu, cel mai mare poet al țării și cel mai mare artist, neînțeles de contemporani. << Tânărul înalt, cu părul lung și ondulat – blond – cu voce dulce>>, cum se autodefinește, rămâne neclintit în credința sa: <<El crește, pe când ceilalți scad. Versurile sale se fac de diamant.>>”.

ANDREI PALEOLOG – Alexandru Macedonski – UN AVANGARDIST: „ În 1944, la mai mult de 20 de ani de la dispariția lui Macedonski, V.G. Paleolog susține sus și tare că opera literară a mentorului său de odinioară, aidoma celei sculpturale a lui Brâncuși, ar trebui rânduită, chiar dacă nu în totalitate, printre cele mai novatoare expresii ale <<avangardei artistice>> ce a încolțit în primele decenii ale secolului trecut. În ochii discipolului, Macedonski nu a fost doar un neobosit om al condeiului, ci, probabil, cel mai inspirat și inventiv modernizator al expresiei poetice românești. Mai târziu, pe mulți dintre cei ce l-au frecventat în anii 70, a încercat să-i convingă de a-și reconsidera părerile privind literatura macedonskiană. Măcar parțial. Nimeni nu s-ar încumeta, bineînțeles, să nege aspectul ei romantic-simbolist. Cu toate acestea, scriitorul nu se va mulțumi, precum cei mai mulți colegi de breaslă din acea vreme, să utilizeze, confortabil, un unic și același mod de exprimare – manieră de a se vedea imediat reperat și identificat precum, în Franța, Musset sau Verlaine. Va refuza, deci, reiterările stilistice și va rămâne, până la ultima suflare, un pasionat șlefuitor al cuvântului și un inovator fără de pereche al versului. Spre dovedire, V. G. Paleolog aduce crept argument atenția specială pe care Macedonski a acordat-o celor mai intime resorturi ale expresiei poetice explorând, în favoarea verbului său, datele sinesteziei. Manuscrisul pe care Macedonski i l-a încredințat personal, îi va fi obiect de studiu, dar și materia unei docte pledoarii în favoarea sinesteziei poetice. Ar fi vorba aici, susținea V. G. Paleolog, de o cercetare de avangardă cum nu se poate mai autentică și nicidecum de o simplă investigație fortuită sau de o pardonabilă rătăcire macedonskiană. Ceea ce relevă fostul ucenic al poetului NU este atât îndrăzneala experimentatorului Macedonski, cât spiritul său profund avangardist. Cu alte cuvinte, va clama V. G. Paleolog, avangarda literară românească NU începe cu Tzara, Urmuz și Fundoianu, așa cum cea artistică NU-i are ca fondatori doar pe Brauner și Iancu așa cum, un pic exagerat, unii ne-ar îndemna să credem. <<Avangardiștii>> de primă oră, cei ce merită studiați, reconsiderați și relevați cu precădere sunt, indubitabil, Macedonski și Brâncuși. Fără a diminua interesul ce-l acordăm, de la o vreme încoace, pleiadei tinerilor de la Unu.”

Trimiterea este, firește, la revista Unu. În subsolul materialului său, Andrei Paleolog indică remarcabilul și binevenitul eseu Picto Avangarda (Arthur Segal, Marcel Iancu, Harold…) publicat de criticul craiovean de artă Cătălin Davidescu în culegerea Studii și comunicări, MNAC, MAC, București, 2022.

Nu avem cum să acceptăm și să trecem cu vederea neinspirata punere între ghilimele, de către Andrei Paleolog, a cuvântului avangardiștii din afirmația mai sus citată: Avangardiștii de primă oră (…) sunt, indubitabil, Macedonski și Brâncuși. Ghilimelele sunt neavenite grație evidenței că, dincolo de orice îndoială a unor eventuali cârcotași, cei doi pionieri, cu virtuți de semizei ai literaturii și artelor vizuale numiți: Macedonski și Brâncuși chiar asta și sunt: Avangardiștii de primă oră.

Revenind la mărturisirile agreabile, deseori încântătoare ale lui Andrei, nepotul celebrului V. G. Paleolog, ani bun vicepreședinte al Uniunii Mondiale a Criticilor de Artă, admirăm modestia cu care recunoaște că NU este specialist al operei macedonskiene, ci doar martorul, mai mult sau mai puțin avizat (exact așa se confesează), al unor întâlniri și confruntări de opinii, dintre universitarul clujean Adrian Marino – căruia Al. Piru îi încredințase pagina (din revista RAMURI) cu genericul Dicționar de idei literare – și venerabilul bunic al lui Andrei: V. G. Paleolog.

„Din partea profesorului clujean, perfectă curtoazie și întrebări precise – notează Andrei. Prea precise, poate, pentru vajnicul intelectual în vârstă de mai bine de 80 de ani, trecut prin prea multe încercări ale vieții pentru a ține minte amănuntele unui cotidian pe care l-a împărțit cu Macedonski atât la București, cât și în Franța, în anii 1910-1913.”.

Discuțiile dintre cei doi temerari, Adrian Marino și V. G. Paleolog, i-au oferit foarte tânărului Andrei șansa de a afla „Cât de profund interesat a fost poetul de cele științifice: de astronomie și de mecanică celestă, de fizică, dar și de chimie,încercând chiar cu unul dintre fiii săi, Nikita, să breveteze formula unui sidef artificial care, bine exploatată, ar fi putut pune capăt îndelungatei precarități materiale în care se găsea. Macedonski științific și poet ar fi de studiat și contextualizat întrucât, afirma V. G. Paleolog, în 1910, deși în vârstă, scriitorul NU a fost doar contemporanul unui Camile Flammarion, ci, în egală măsură, un entuziast observator al celor propuse de Edison și Tesla, de Leon Monet în Franța sau de IG Farben-ul german. <<Relativitatea>> einsteiniană făcea furori în aceeași epocă, iar alte geometrii decât cea euclidiană (precum cea riemaniană), propuneau o percepție a realului ca niciodată mai nuanțată.”

Pe bună dreptate, Andrei Paleolog glosează: „Poeții au fost, desigur, cu mult mai receptivi la impactul acestor fabuloase răsturnări de perspectivă decât publicul larg fascinat mai degrabă de lumina becurilor electrice ce înlocuiau lămpile cu gaz. Greu de găsit, în bibliografia referitoare la Macedonski, un studiu serios legat de pasiunea sa științifică. <<Profesore, de ce nu-ți pui studenții la treabă ?>> întrebare aproape mustrătoare și un fel de a-l tachina cu simpatie pe mai tânărul exeget al operei macedonskiene, Adrian Marino.”.

Veritabilă cursă contracronometru prin labirintul, aproape sufocant, însă răpitor, al flashuri-lor de memorie în care s-a lansat, galopant, Andrei Paleolog cuprinde salturi succesive, de la interesul pe care Macedonski l-a manifestat pentru „universul disciplinelor oculte”, la teoria sinesteziei – care-i oferă lui Andrei iluminarea bruscă, atunci când ascultă și vede pianina optofonică, mașinărie bizară care putea transforma sunetele în jeturi de lumină colorată, jeturi care, la rândul lor, „reformulate sonor puteau fi asociate aleatoriu unor texte mai mult ori mai puțin inspirate” -, până la incursiunile prin galaxiile lirice ale lui Baudelaire, Rimbaud, Verlaine…

„Într-un asemenea climat literar și într-un asemenea context de idei – se întreabă, retoric, nepotul lui V. G. Paleolog -, cine l-ar fi putut împiedica pe Macedonski să verifice și să se pună el însușii la încercare, acordând o specială atenție unor aspecte ale creației poetice considerate neobișnuite, pentru a nu spune de-a dreptul neglijate de mai toți poeții români ai vremii.”.

În partea finală a evocărilor sale, Andrei Paleolog își focalizează atenția, tot mai mult, asupra considerațiilor tranșante despre bunicul său: „Rămas în Franța, în vreme ce Macedonski se va întoarce în țară, V. G. Paleolog se va apropia de autorul Caligramelor, Apollinaire, și îl va descoperi, grație lui Modigliani, pe BRÂNCUȘI. În atelierul acestuia din urmă, îl va întâlni pe Erik Satie. Cuvântul și imaginea sunt considerate urme grafice ale unui sentiment, iar muzica tridimensională NU mai este doar o metaforă. Timp de mai bine de un deceniu (1910-1925), pentru toți acești creatori, pe care V. G. Paleolog i-a frecventat, realitatea sinestezică și interacțiunile senzoriale intuite de Baudelaire, Verlaine și Rimbaud au devenit o adevărată pasiune. Poate muzica să devină sculptură? Poate sculptura să devină strălucire de lumină ce-și poate lua zborul în orice clipă? Poate cuvântul scris să devină pată de culoare, iar nuanțele cromatice armonii sonore? Au cuvintele miros? Poate simțul tactil să perceapă căldura culorilor și contrastele de umbră și de lumină ale reliefurilor sculpturale?”.

După aceste șocante și răvășitoare întrebări – însă de limpezimea unei icoane bizantine! -, nepotul Andrei țintește direct și pornește, foc cu foc, apoi foc semiautomat și, desigur, rafală de mitralieră, cavalcada altor considerații demne de tot interesul.

Spicuim: „Colocviile ad-hoc pe astfel de teme, la care V. G. Paleolog a luat parte, l-au marcat într-atât încât, revenit în țară, în anii 30, se va simți dator să dezvăluie cititorului român noi aspecte ale creației macedonskiene. Mai cu seamă cele ce-l pot plasa pe poet în fruntea celor mai autentici scriitori ai avangardei românești. Spre uimire i-au fost, deci, nedumeririle și îndoielile profesorale ale lui Șerban Cioculescu, căruia a crezut necesar de a-i aminti sau dezvălui cercetarea sinestezică – ce a acaparat numeroși creatori ce figurează astăzi printre corifeii avangardei ce au revoluționat expresia artistică a secolului trecut.”.

Înainte de a cita penultimul paragraf din vibrantele file evocator-omagiale ale lui Andrei Paleolog, găsim de cuviință să atragem atenția cititorilor noștri că, în exegeza pe care o prezentăm cu lux de detalii, meritate pe deplin, cuvintele avangardă, avangardism, privindu-l direct pe Al. Macedonski – revin cu obstinație, repetându-se de vreo 20 de ori: „Lui V. G. Paleolog i-a fost sortit să fie doar un martor (n.n. Doamne, însă ce martor ?!?). Un martor nu neapărat privilegiat, dar cu atât mai prețios, cu cât – tânăr îmbătat de parfumul libertății – a sfârșit prin a cunoaște ciudata sinestezie trăită !- gustul amar al privațiunilor ideologice impuse. A încercat să deslușească – cât mai lucid și onest – în ce constă perenitatea geniului cultural românesc. A găsit la Macedonski și, apoi, în opera lui BRÂNCUȘI, argumentele cele mai elocvente pentru a așeza creativitatea românească printre cele ce au contribuit la civilizația lumii moderne. O ambiție animată de o dragoste de țară deloc criticabilă a unui profund cunoscător al culturii întregului nostru continent.”.

Fraza de încheiere a evocării, foarte dense și foarte convingătoare, intitulate Alexandru Macedonski – UN AVANGARDIST apare cât se poate de firească și are forța unui testament moral imbatabil, pentru generațiile de astăzi și pentru cele viitoare: „Îl aud încă pe V. G. Paleolog implorându-l pe Adrian Marino – și nu numai pe el: Să-l ridicăm pe Macedonski la rangul ce i se cuvine, nu-i așa?, incluzându-l, de ce nu?, printre referințele fiabile ale AVANGARDEI EUROPENE, așa cum ar fi dorit el însuși să izbutească, dacă vârsta și conjuncturile istorice i-ar fi fost favorabile.”.

*

Nichita Danilov: „Pentru un timp, steaua lui Macedonski pălește, iar cea a lui Eminescu, adversarul său, explodează pe cerul poeziei române. În acest context trebuie înțeles și testamentul său din acei ani întunecați ai existenței sale. Tonul acestei Ultime voințe atinge vibrații apocaliptice. Dezamăgirea și indignarea de care e cuprins poetul au ceva din măreția profeților biblici, care vesteau pieirea Israelului. Voi cita câteva fragmente din insolitul său testament: <<Simțindu-mi moartea apropiată, pun sub pavăza lui Dumnezeu pe copiii mei prea iubiți cu credința că El le va fi mai folositor decât le-am fost eu. Rog pe prea iubita mea consoartă să nu-i învețe carte multă, ci să caute să-i îndemâneze la un meșteșug, oricare ar fi el, spre a putea să-și câștige hrana în orice țară. De la copiii mei preaiubiți cer, când ei vor fi vârstnici, să părăsească țara unde am suferit și să caute să-și facă patrie nouă.>>.

(În paranteză fie spus, îndemnul lui Macedonski depășește timpul în care a fost pronunțat, prefigurând realitatea zilelor noastre la o scară mult mai mare. Astăzi, pământul patriei pare blestemat, tinerii îl părăsesc, căutându-și rost pe meleaguri străine. Din punct de vedere statistic, România a pierdut, în trei decenii de la revoluție, aproape 25% din forța de muncă. E ca și cum populația unei întregi provincii românești s-ar fi evaporat peste hotare. În acest sens, blestemul testamentului macedonskian pare astăzi mai actual decât oricând.)”.

NICOLAE TZONE: „Dacă-aș fi trăznet/ V-aș trăzni…” Sau despre razele tronului lui Macedonski: „Aminteam undeva despre <<punctul magic din care, ca ața de pe un ghem, să se desprindă culoarele pe care avangarda literară și artistică să traverseze în lung și în lat România>>. În opinia noastră, el este de găsit în prima ședință literară pe care Alexandru Macedonski va fi ținut-o la București (în anii 80 ai secolului al XIX-lea), în locuința sa de pe Calea Dorobanți nr 23. Adrian Marino, un bun biograf al poetului, descrie cum, într-un salon îmbrăcat în catifea roșie, plin ochi de obiecte de artă, se afla un tron, al magistrului, cu zece fotolii aliniate alături, pentru poeții prezenți. La lumina lumânărilor aprinse, despicând straturile consistente de fum de țigară, șeful cenaclului își declamă, cocoțat în tronu-i impozant, propriile poeme, după care curg aplauze furtunoase și laudele de cuviință. Apoi, coboară de pe el, iar poeții prezenți, chiar și cei aflați pentru prima dată acolo, se bucură de onoarea de a urca pe tron și de a-și citi producțiile. Urmează, o dată în plus, osanale. Mai mult chiar, generos peste măsură, Macedonski conferă confraților mai tineri superbe pietre prețioase, desigur false.”

Nicolae Tzone citează, în continuare, detalii mărturisite de Sașa Pană care, aflând din Adevărul literar și artistic, în 1920, despre decesul lui Macedonski, îi vizitează locuința, pentru a se alătura convoiului funerar.

Precizând că răposatul fiu de general rămâne un personaj fabulos, cu existență practic de neadmis în societatea timpului -, Tzone se înfruptă, pe mai departe, din descrierea pe care E. Lovinescu i-o făcea acestuia, prin risipă de energie, după care pedalează viguros pe urmele lui Fundoianu care, într-un articol din 1922, așadar la doi ani de la trecerea în eternitate a marelui simbolist, se uimea de <<cât de imens a fost secretul lui Macedonski de a se face antipatic>>. Exegetul menționează că ANTIPATIC este un cuvânt pe care Ion Vinea îl folosește în articolul program al revistei sale Chemarea, din 1915: „<<Apariția acestei reviste e antipatică (…)>>. Antipatici pentru societatea timpului vor fi în permanență toți avangardiștii români. (…) Despre orgoliul nemăsurat al lui Macedonski dă dovadă și prefața la Cartea de aur, din 1902, semnată <<Un discipol>> (aproape cert că este vorba de o autocaracterizare): <<Entuziasmul și vioiciunea sa, puterea sa de raționament, bunătatea și temeinicia prieteniei sale răsar din toate scrisorile ce-i sunt adresate… De altă parte, omul fizic atrage deopotrivă. Ochii săi adânci hipnotizează. Pe strade, multe capete se întorc să-l privească (…) El crește, pe când ceilalți scad. Versurile sale se fac de diamante (…) Opera sa de căpetenie NU este un poem sau o bucată de proză: această operă este însăși limba română, căreia el i-a împrumutat sigiliul definitiv al plasticității și al coloarei (…) NU există nici prozator, nici poet român al cărui nume să poată fi alăturat de al său.>> .

Nicolae Tzone insistă: „Repetăm, orgoliul acesta imens al lui Macedonski (<<El crește, pe când ceilalți scad. Versurile sale se fac de diamante.>>) se va transmite prin ani și va deveni una din trăsăturile de căpătâi ale avangardismului de la noi. Se înțelege că orice scriitor de valoare își cultivă cu prisosință orgoliul, , dar, în cazul avangardei, acesta se manifestă întotdeauna cu exacerbare. Dar nu numai comportamentul, ciudat și de neînțeles pentru contemporanii săi – fascinant, memorabil însă, dacă este receptat din punctul de vedere al istoriei poeziei și, mai cu seamă, al evoluției sensibilității românești – a constituit un model de neocolit pentru viitorii autori ai avangardei românești. Și manifestele sale teoretice au fost, indiscutabil, material de studiu pentru aceștia.”.

Afirmațiile acestea sunt susținute, de Nicolae Tzone, prin citate din celebrele articole Despre logica poeziei (publicat de Macedonski în nr. 23-25/ 1880 din revista sa Literatorul) și Poezia viitorului (tipărit tot în Literatorul, 12 ani mai târziu, în 1892): <<Instrumentalismul nu este iar decât tot un simbolism, cu deosebirea că sunetele joacă, în instrumentalism, rolul imaginilor>> -, după care conchide, sec, prin a afirma că aceste două articole „consună cu adevărat cu viitoarele manifeste avangardiste”.

Minuțioasa analiză, sinteză și demonstrație a lui Nicolae Tzone este rotunjită prin citatul substanțial din Marin Mincu, hermeneutul care, la pag. 10 din Poezia română în secolul XX, volumul I (Ed. Pontica, 2003), afirmă cu îndreptățire: „Ceea ce a rămas nesemnalat încă este efortul extraordinar depus de reformatorul Macedonski în direcția modificării sensibilității receptive, efort foarte important dacă avem în vedere impasul prelungit al poeticității, specific fazei posteminesciene când coabitează simultan formele perimate, neoromantice, cu inserțiile simboliste, introduse vag de unii poeți mimetici, lipsiți de o minimă identitate estetică. Abia după apariția lui Minulescu și Bacovia s-a petrecut limpezirea necesară care a configurat direcționarea modernistă reală. Până atunci, însă, cel care a făcut să avanseze, în mod fundamental, CONCEPTUL DE POEZIE a fost Alexandru Macedonski. (…) Cu intuiție promptă, de mare poet, Macedonski a știut să intervină oportun, dozându-și discursul eclectic cu o armătură teoretică sincronă, suficientă pentru a justifica modificările structurale propuse. Prin contactul periodic cu pulsul occidental (preponderent fiind modelul francez, în permanență deschis la noutăți), el sondează limitele posibilităților discursive și se angajează temerar să le experimenteze, fără să se lase contaminat de acele complexe ancilare ce l-au marcat obsesiv pe literatul român, de la Maiorescu încoace.”.

Dintr-o asemenea perspectivă complexă, Nicolae Tzone emite, cu siguranță nedezmințită, noi judecăți de valoare tranșante: „Junii Vinea, Tzara și Iancu, realizând la 1912 revista Simbolul, care se va înscrie în preistoria avangardei literare bucureștene, s-au adresat curajoși lui Macedonski pentru a-l avea între ei și alături de ei. Și poetul, bătrânul poet de acum, le-a trimis un poem care a fost publicat în nr. 2 al publicației, din 15 noiembrie. Acesta se numea Ură.”.

Tzone citează încă două diatribe pătimașe ale poetului țintite cu virulență împotriva „contimporanilor” săi – anume Imn lui Satan și Rondelul contimporanilor, după care încheie astfel eseul său cu virtuți novatoare: „Inconfundabilul, explozivul Macedonski nu se dezmințea, o dată în plus. Și cum Vinea, Tzara și Iancu aveau să devină PRIMELE trei nume mari ale avangardei naționale, putem considera că o primă înmânare de torță se producea atunci, prin apariția lui Macedonski în Simbolul, direct și nemijlocit.”.

*

Nichita Danilov: „Se gândește cu teamă că n-o să fie înțeles nici de viitorime, cum n-a fost înțeles nici de contemporani. E atât de atras de imaginea sa postumă, încât în viața cea de toate zilele se comportă ca o mumie mișcătoare. Moare cu credința că e un geniu la fel de mare ca Dante sau Shakespeare. La căpătâiul său veghează îngerii săi ocrotitori, Nikita și Alexis. Ultima sa dorință e să i se aducă un buchet de roze. Cum florile nu se găsesc în preajmă, fiul său Nikita îi aduce o sticluță de parfum. În cei 31-32 de ani, cât poetul a supraviețuit testamentului redactat în tinerețe, viața avea să-i rezerve multe surprize. Indicațiile din Ultime voințe au fost simple himere, ce n-au prins consistență în timp.”.

*

* *

Totalizând 40 de pagini, studiul cu evidente virtuți academice al lui Ion Munteanu este, pe de o parte, cel mai extins din volumul Caiete Macedonskiene, V, 2023, iar, pe de altă parte, se înscrie printre cele mai percutante din această exemplară culegere exegetică.

Cât se poate de expresiv este motoul din Marin Sorescu, pe care coordonatorul Festivalului Internațional de la Craiova și al Caietelor Macedonskiene, Ion Munteanu, îl alege, zâmbind discret, pe sub mustața-i …soresciană, la care se cuvine să revină grabnic, înainte de ediția a VI-a a Festivalului, anunțată pentru perioada 23-25 Mai 2024: „ …Arsă de sete, caravana poeziei macedonskiene continuă să caute absolutul, trecând printre critici care joacă table.”

Trăgându-i, parcă, de perciuni pe somnoroșii critici literari ispitiți să joace table, Marin Sorescu i-a stârnit în asemenea hal încât, iată, ei probează, în deceniile din urmă, că s-au dedulcit vârtos la muncă, s-au pliat pe imperativele cerute de însuși Alexandru Macedonski, aprofundându-i creația lirică și desfoliind noi și noi filoane aurifere de sensuri și rosturi.

ION MUNTEANU – Necunoscutul Macedonski: „V. G. Paleolog, în ultima sa apariție în presa literară, ne spune că <<unul din cititorii foarte tineri ai lui Alexandru Macedonski, pe la 1894-1903, a fost și Constantin BRÂNCUȘI>>. Nu era o noutate, pentru că Paleolog făcuse această mărturisire și în anul 1967, în volumul Tinerețea lui Brâncuși, publicat de Editura Tineretului. Astfel, din amintitul interviu (n.n. luat de Constantin Zărnescu și publicat în revista Ramuri nr. 3 (177) martie 1979, pag. 13, cu mențiunea Această discuție a avut loc cu o zi înainte de trecerea în neființă a lui V. G. Paleolog) aflăm și alte amănunte, cum ar fi cel în conformitate cu care junele Brâncuși, elev pe atunci, la Craiova – și mai apoi student la Belle-Arte în București -, era și el tot un romantic. <<Toți avem anii noștri, în tinerețe, când suntem romantici>> nuanțează Paleolog. <<Dar eu NU l-am cunoscut atunci pe Brâncuși, ci 10-15 ani mai târziu, la Paris, așa că toate acestea le știam de la el; lui Constantin Brâncuși îi plăcea, la Macedonski, tocmai acea îmbinare dintre poezie și muzică, dintre real și ireal, dintre echilibru, exaltare, avânt. Brâncuși a iubit totdeauna poezia și muzica; a fost un mare poet al pietrei… Îmi spunea că el a ajuns la acea simplitate suprafirească a sculpturilor sale și prin muzică. Cred că este greu de explicat. Brâncuși NU explica niciodată, doar afirma. Își trăia ideile, nu le explica la toată lumea, nu le ucidea. Le trăia și le rezolva artisticește Sunt sigur că spunea un adevăr despre faptul că l-ar fi influențat muzica; și era bine că nu spunea nimic într-acest sens; și rămânea criptic; să spună criticii!>>. Din acest dialog mai aflăm că Brâncuși cunoștea poezia macedonskiană îndeaproape, iar pe cea intitulată Excelsior, chiar și la bătrânețe o știa pe de rost.”.

Suntem obligați să facem adnotarea că, ne-explicând niciodată sensurile și tâlcurile, tainele și rosturile capodoperelor sale, BRÂNCUȘI respecta întocmai – cu strășnicie de călugăr isihast, de călugăr tibetan, lucrător întru spirit Zalmoxian, Sfinx din Bucegi ori samurai ! – jurământul conform căruia inițiații presară doar indicii, lasă în urmă, pe cărările asumate, doar pietricele albe, aproape ne-observabile, semne răzlețe despre creațiile lor, interzicându-li-se cu desăvârșire, prin însuși statutul și altitudinea lor de inițiați, să-și deconspire universul tainic, să le dea …mură în gură cheile celor din jur sau din viitorime, incluzându-i aici chiar și pe discipolii cei mai apropiați.

Ion Munteanu a intuit că, după trei sferturi de secol, scrierile antologice ale lui V. G. Paleolog riscă să fie adumbrite de ignoranța și de superficialitatea generațiilor mai noi.

În consecință, conspectează cu osârdie jertfelnică, demnă de admirat: „BRÂNCUȘI, tânărul sculptor de pe atunci, se gândea, fără putință de îndoială, la mai susul condiției sale artistice. El a intuit în MACEDONSKI ceea ce ținea de extaz, de înălțare, de măreție. Prin opera și geniul său, Brâncuși s-a înălțat mai sus, tot mai sus, Excelsior!, toată viața sa și a creat ceva UNIC ÎN LUME. Cred că și la bătrânețe își amintea de poezia lui Macedonski Excelsior. Acest <<Excelsior>> (mai sus, tot mai sus) a fost ca un blazon, ca un stigmat, ca o ștampilă, pentru destinul său, ca un semn, pentru că a fost în stare, nu numai în România, adică la el acasă, ci oriunde în lume să se înalțe, în pofida tuturor dificultăților, tot mai sus! Dar Brâncuși mai avea încă un DAR prin care să se apropie ca spirit de poezia lui Macedonski: era un neoromantic și un artist care avea conștiința geniului și a grandorii sale…”.

Imediat sub acest pasaj, Ion Munteanu a paginat o superbă fotografie, însoțită de următoarea explicație: „Alexandru Macedonski, elev la <<lyceul din Craiova>>, slab, palid, cu păr blond, buclat, cum îl descrie George Călinescu în monumentala sa Istoria literaturii române… Fotografie salvată din <<Casa memorială>> de la Pometești, după distrugerea ei (n.n. exact este: părăsirea, lăsarea în paragină), în 1990, de barbaria oamenilor și de nepăsarea autorităților.”.

Secvențele selectate în paginile de mai înainte constituie preambulul pe care exegetul ni l-a oferit, în ideea de a ne pune în temă, de a nu intra brusc – și, Doamne, ferește! – de a nu face stop cardiac plonjând, fără „încălzire” prealabilă, în apele învolburate ale eseului său, structurat sub bolțile, suprapuse, stratosferice, ale colonadelor ce prind viață instantaneu direct din lăstărirea Coloanei fără sfârșit – Columna cerului/ Axis Mundi:

*1. Macedonski: <<primul campion al modernizării literaturii române>> ;

*2. Macedonski: <<prima conștiință estetică modernă >> ;

*3. Macedonski este deschizătorul drumului, în literatura noastră, al noilor curente poetice ;

*4. „Macedonski este primul mare poet și <<estet>> român care cultivă idei simboliste…” ;

*5. „Niciuna dintre inovațiile literare ale viitorismului nu a însemnat vreo surpriză sau vreun îndemn pentru Macedonski…” ;

*6. „Macedonski este un precursor al avangardelor din România…”.

Notele de subsol sunt atât de bogate încât ar putea forma, însele, un capitol de sine stătător, dacă nu cumva chiar două capitole. De asemenea, materialul iconografic, binevenit, încântător, de o calitate poligrafică de excepție, reunește – în total – 13 imagini. Deoarece pe prima am menționat-o deja, le notăm pe celelalte 12:

• V. G . Paleolog, discipolul lui Macedonski ;

• Fotografie format carte-de-visite în care este înfățișat tânărul poet Alexandru Macedonski, în jurul vârstei de 16-17 ani. Atelier fotografic: Hygh Life, fost G. Waber, București ;

• Fotografie liliput înfățișându-l pe Alexandru Macedonski. Atelier fotografic W. Oppelt, cca 1870 ;

• Manifestul futurismului, publicat de Marinetti, la 20 februarie 1909, în revista Le Figaro ;

• Prima apariție a Manifestului futurist în spațiul cultural românesc, în revista craioveană Democrația, nr. 19, 20 februarie 1909 ;

• Alexandru Macedonski și Poezia viitorului ;

• Filippo Tommaso Marinetti, părintele futurismului ;

• Al. Piru, Macedonski și futuriștii, în Gazeta Literară, nr. 52, decembrie 1966 ;

• V. G. Paleolog, Al. Macedonski și futuriștii, în Ramuri, 15 ianuarie 1967 ;

• Un autoportret inedit al lui Al. Macedonski ;

• Carte poștală cu autoportretul sau mai degrabă portretul poetului realizat de fiul său Alexis Macedonski ;

• O fotografie din 1918 a lui Macedonski, descoperită de Marino în arhiva familiei poetului și publicată în revista Ramuri, IV, nr. 5, 1967, alături de articolul Macedonski inedit.

Selectăm, în viteză, crâmpeie din primul capitol al studiului semnat de Ion Munteanu – Macedonski: <<primul campion al modernizării literaturii române>>, care se deschide prin precizări benefice: „Însă nu despre romanticul sau neoromanticul Macedonski dorim să vorbim în rândurile de mai jos, ci despre modernitatea poeziei macedonskiene, mai degrabă despre poetul Nopților și al Rondelurilor ca precursor al multor curente și orientări literare care vor face carieră între cele două războaie mondiale. Că a fost un înnoitor al poeziei românești, fiind primul clasic al literaturii noastre moderne, nu mai trebuie să demonstrăm. (…) Ne vom opri doar la Adrian Marino, care, în 1944, lua cunoștință de existența volumului lui V. G. Paleolog privind imaginea poetică macedonskiană, din manuscrise colorate, lăsându-se sedus de ineditul și bogăția de informații pe care fostul discipol și prieten al lui Macedonski le avea despre Maestru.”.

Nota de subsol este marcată de acribia documentară a lui Ion Munteanu, care menționează zeci de eseuri și trei volume semnate de Adrian Marino, începând cu O contribuție macedonskiană – primul articol publicat de Adrian Marino despre opera lui Macedonski, în Revista Fundațiilor Regale (fostă LAMURA !), XI, nr. 11, 1944, p. 474-475, cronică la volumul lui V. G. Paleolog Imaginea poetică colorată la Alexandru Macedonski, pagini, manuscrise colorate și inedite din Calvaire de feu, București, Vatra, 1944.

În revistele de mare succes în epocă

Universul literar (LIV, nr. 16-17, 27 mai 1945, p. 11-12),

Viața Românească (XXXVII, nr. 3-4, 1945, p. 191-192)

și Națiunea (I, nr. 100, 22 iulie 1946, p. 2,

; I, nr. 118, 12 august 1946, p. 2 ;

respectiv, I, nr. 159, 30 septembrie 1946, p. 2) -,

Adrian Marino publică:

Efemeride macedonskiene. Convorbire cu V. G. Paleolog,

Alexandru Macedonski. Opere. Volumul III: Nuvele, schițe și povestiri (recenzie despre ediția critică, cu studii introductive, note și variante de Tudor Vianu),

Fragment autobiografic macedonskian,

Macedonski turist

și Din corespondența lui Macedonski.

Activitatea universitarului clujean este retezată în obsedantul deceniu, Adrian Marino fiind arestat în 1949 și închis până în 1957, după care este deportat în Bărăgan alți șase ani (1957-1963). În anul 1964 (ci NU în 1965, cum se acreditase de un biograf), Adrian Marino revine cu următoarele colaborări:

Macedonski și „poezia socială” (în Contemporanul, 23 octombrie 1964) ;

Profilul literaturii române la începutul secolului XX.

Retrospectiva Minulescu,

Shakespeare văzut de clasicii noștri,

Monografie și metodă (toate, în revista clujeană Steaua) ;

Ideea păcii la iluminiștii români,

Iluminiștii români și „afacerile” Europei (ambele în Lumea),

Iluminiștii români și problema „cultivării” limbii, I și II

Primii „teoreticieni” români ai drepturilor omului (în revista Limba Română),

Macedonski și „poezia socială”,

Nicolae Iorga și iluminismul românesc (în Contemporanul),

Programul lui Macedonski: premise și orientări (în Iașul literar),

Alexandru Macedonski despre tradiție și inovație (în Steaua).

Alte 19 articole, studii și eseuri – marea majoritate referitoare la Alexandru Macedonski – sunt publicate de Adrian Marino, în anii dezghețului ideologic, în cele mai importante reviste cu profil cultural din țară.

Revenim direct la Macedonski: <<primul campion al modernizării literaturii române, capitolul dintâi din vasta, complexa și atât de rafinata investigație de critic și istoric literar ”posedat”, pe de o parte, de frenezia demonstrației sale – ce se dorește, neapărat, să fie exhaustivă (dacă ar fi posibil, chiar …mai mult decât exhaustivă !) -, iar, pe de altă parte, purtând sigiliul de ceară fierbinte al autenticității impecabile, al citării TUTUROR surselor depistate și, nu în cele din urmă, al rigorii supreme, demne de un îndrăgostit – cu suflet și minte de gheață ! – de subtilitățile, ambuscadele și capcanele pe care numai experții în fizica numită cuantică le stăpânesc și le pot depăși cu superbie napoleoniană.

Ion Munteanu constată și confirmă – pe urmele lui Adrian Marino – că, într-o primă fază a creației sale, pe Macedonski îl caracterizează „un spirit poetic aparținând tradiției pașoptiste”, dar care, la finele secolului al XIX-lea, „a rupt cu tradiția poetică a înaintașilor, adoptând principiile moderne ale poeziei simboliste”.

Ulterior, într-o cercetare amplă, Adrian Marino analizează „inovațiile stilistice” macedonskiene, fundamentele „poeziei poeziei”, care constituie o temă de bază a poetului cu bust de bronz în Grădina Botanică din Craiova, alături de aceea a geniului și a poetului, „exegetul interesându-se și de viața ideilor intime, de simpatiile politice ale poetului și a convingerilor și atitudinilor lui literare și sociale.”.

După ce consemnează că, din 1966, Marino abordează și alte aspecte ale operei lui Alexandru Macedonski (estetica, etica, „poetizarea Universului”), din 1967 hermeneutul clujean distinge câteva trăsături moderne în lirica macedonskiană (discontinuitatea, contrastul, introspecția și un anumit tragism trăit și asumat în profunzime) -, Ion Munteanu reliefează că, în 1968, „Marino definește conceptul de <<modernism>>, cu aplicare predilectă pe opera lui Macedonski. (…) El ne spune că, în mod curent, unanim acceptat, trec drept <<moderne>> ansamblul elementelor de progres tehnic și civilizație, specifice fiecărei epoci. În cazul secolului XX, eminamente moderne devin electricitatea, industrializarea, mașina, în ultimele decenii: energia atomică. Textul <<clasic>> al acestei accepții este oferit de manifestul futurist al lui F. T. Marinetti (Le Figaro, 20 februarie 1909), care este o <<exaltare ditirambică a vibrației moderne, trepidante, mecanice. (…) În sensul cel mai general posibil, pot fi considerate <<moderne>> totalitatea tendințelor de inovație și avangardă literară a noilor elemente de conținut și tehnică proprii epocii actuale: tot ce decurge din situarea prezentă a literaturii. SE înțelege, caracterizarea implică în mod obligatoriu analize strânse, la obiect, încadrabile în cuprinsul noțiunilor apropiate de modernism și modernitate. (…) Nimic mai vag, spune criticul, decât caracterizarea generală, prin simple etichete verbale de tipul modern, modernism, modernitate (…) Este o atitudine care continuă până azi, regăsită și intensificată la toți scriitorii inovatori, în special romantici, exponenți ca Baudelaire – ai unui frisson nouveau. Cu atât mai mult la avangardiști, exponenții cei mai tipici ai acestei atitudini, care voiau să chiar să organizeze, în 1922, un Congres Internațional pentru determinarea directivelor și apărarea spiritului modern. Redusă la scară, aceeași situație poate fi observată și în literatura noastră, ori de câte ori se produc profesii de credință în favoarea noutății, toate pro-moderne.”.

„Nu încape îndoială – apreciază Ion Munteanu, în spiritul analizei lui Marino – că Direcția nouă în poezia și proza română (1872) a lui Titu Maiorescu reprezintă, pentru epocă, un manifest cât se poate de <<modern>>. Pentru a nu mai vorbi de manifestele lui Macedonski și ale simboliștilor. În partea a doua a articolului, Marino apreciază că acelorași scriitori le repugnă și ipoteza că opera lor ar putea fi sortită uitării, neantului, distrugerii totale, refuzată oricăror tezaurizări. De altfel nici cei mai nihiliști avangardiști nu-și distrug fizic opera. Mai toți lasă dispoziții testamentare precise, le surâde până și ipoteza operelor complete etc. La noi, Macedonski vrea să restabilească <<legătura distrusă dintre prezent și trecut>>, să realizeze o <<trăsătură de unire dintre timpul nou și clasicism>>. El vrea să rămână <<tot ce a fost înaintea noastră>> și în același timp să exprime <<complexitatea sufletului modern>>, al <<zilei de acum>>.

Ion Munteanu își încheie capitolul exact cu judecata de valoare plasată în titlul acestuia: „Demonstrația lui Marino continuă: Concepția acestui poet (a lui Macedonski – n.n.) este de reținut întrucât el este primul campion al modernizării literaturii române. Cazul său are valoarea de experiență.”.

Capitolul 2. Macedonski: <<prima conștiință estetică modernă>> debutează cu o întrebare radicală: „Dar ce este <<modernismul>> ? Marino ne spune că prin extensiune, au fost încorporate și asimilate succesiv modernismului totalitatea curentelor literare <<moderne>> (simbolism, expresionism, dadaism, suprarealism, abstracționism, purism, modern style, în artele decorative etc.), conturate după 1880 și până în epoca actuală. Această identificare se constată și la Macedonski. El poartă însă și un risc, spune Marino, deoarece fiind un produs al sincronizării imediate, tradus prin acte mecanice de imitație și mimetism, modernismul introduce adesea în literatură articole din import, exotice, neasimilate, total exterioare substanței sale specifice. De unde inevitabile acte de adeziune superficială, pastișă, contrafacere literară, lipsă de orice valoare. Eroarea devine posibilă deoarece modernismul se reduce, nu în puține împrejurări, la simple gesturi de afectare, lipsite de orice originalitate reală. Obiecția se aude mereu. Iar criticul preferă să dea cuvântul unui vechi <<modernist>>, Macedonski ănsuși, cu un text din 1897: În domeniul artei, ce importă este ca curentele să nu fie false și nesincere. Literatura modernă a ajuns deja sau tinde să ajungă la un rezultat nefericit, dezastruos pentru spiritul omenesc. De bună seamă, continuă Marino în altă parte, Macedonski, dintre toți poeții români, mai mult decât Heliade (care doar traduce, compilează și pastișează) este și în acest sens prima conștiință estetică modernă (s.n.), efectiv întrebătoare a ființei și funcțiilor poeziei. Meditațiile sale spontane despre <<logica poeziei>> sunt chiar de două ori moderne: prin gestul în sine al problematizării poeziei și prin calitatea și conținutul soluției propuse. Macedonski și O. Densusianu, adaugă Marino, sunt primii teoreticieni ai modernismului românesc, care au aceeași tendință de integrare și de joc liber al afinităților elective, traduse prin absorbție, plus creație originală: influențe plus <<adaos>> personal.”.

Din eseul Spiritul macedonskian, publicat de Adrian Marino la rubrica sa din revista craioveană Ramuri (VII, nr. 6, 1970, p.11): Critica ideilor literare -, Ion Munteanu reține convingerea criticului clujean conform căreia, grație originalității ideilor literare, putem vorbi de o „categorie nominală pe care o putem numi macedonskianism, tot așa cum, în toată literatura universală, vorbim de bovarism sau de donquijotism.”.

Coordonatorul celor cinci ediții de Caiete macedonskiene pune punct final capitolului 2. Macedonski: <<prima conștiință estetică modernă>> observând că, peste câțiva ani, Adrian Marino va identifica macedonskianismul ca „formulă estetică, dar și ca realitate spirituală de esență universală”.

Ca și până aici, Ion Munteanu se exprimă percutant încă din primul paragraf al capitolului 3. Macedonski este deschizătorul drumului, în literatura noastră, al noilor curente poetice: ,,Fără îndoială, concluzionează Adrian Marino, meritele poetului sunt considerabile. Întâlnirea cu simbolismul francez a fost benefică atât lui, cât și întregii poezii românești. Macedonski deschide efectiv drumul în literatura română noilor curente poetice – și, prin ele, spre înțelegerea poeziei în esența ei specifică. Simbolismul a fost cel care a înlesnit lui Macedonski să-și definească și mai exact propriile intuiții și puncte de vedere strict poetice, să-și amplifice prin nuanțe moderne concepția despre poezie, să-și regenereze și, pe alocuri,chiar să-și reformuleze limbajul estetic. Că Macedonski descoperă, prin simbolism câteva noi și fundamentale aspecte ale poeziei, este indiscutabil.”.

Exegetul craiovean scoate în evidență detaliul că Macedonski vorbește despre: noțiunea de simbol interpretat ca o hieroglifă, deci ca imagine care dă naștere ideii ; apoi despre principiul muzicalității poeziei, care va înlocui, în propria-i creație, vechile sale preocupări de sonoritate pur acustică, de tipul <<armoniei imitative>>, de noțiunea, foarte importantă, a inefabilului poetic (extaz de senzațiuni) exprimată uneori și prin formula <<muzica sufletului>>, de limbajul propriu al poeziei creat prin simbolism, incomparabil cu proza scrisă. Toate aceste noțiuni, susține Marino, vor determina la Macedonski o apreciabilă subtilizare a conceptului de poezie.”.

De la Lidia Bote (Antologia poeziei simboliste românești, Editura Academiei, 1972, pp. 5-11) reține că simbolismul, derivat din romantism, realizează o formulă nouă: aceea a întrepătrunderii dintre subiect și obiect, a comuniunii simpatetice, a difuziunii prin intuiție, participare și corespondență inefabilă. (…) Din orizontul realității, subiectul pătrunde într-o lume de mistere, simboluri și corespondențe cosmice. Se înțelege atunci că simbolismul, în fundamentul său, reprezintă mai presus de orice o poezie de cunoaștere prin intermediul metaforei, al simbolurilor și, mai ales, al emoțiilor subtile: olfactive și muzicale ca instrumente genuine, spontanee, de intuire și descifrarea esențelor universului. (…) Specific simbolistă este doar rafinarea senzațiilor și emoțiilor, ca urmare a predispozițiilor eului citadin, complex, evoluat la un alt nivel moral și artistic, în baza unor noi experiențe intelectuale și de viață modernă. Prin apariția simbolismului, scrie Lidia Bote, poezia românească se regenerează efectiv, prin depășirea netă a fazei sale post-eminesciene și sămănătoriste (…), se modernizează, devine contemporană cu peisajul liric occidental, capătă o altă fizionomie.”.

La începutul capitolului 4. „Macedonski este primul mare poet și <<estet>> român care cultivă idei simboliste…” – Ion Munteanu merge, în continuare, pe mâna Lidiiei Bote, potrivit căreia Macedonski este primul mare poet și <<estet>> român care cultivă idei simboliste, chiar dacă nu cu o deplină consecvență și spirit de continuitate. Este însă un fapt că el colaborează, încă din 1886, la revista belgianului Albert Mockel: La Wallonie, unul dintre primele organe ale simbolismului european, că poetul este cel dintâi care lansează la noi manifeste simboliste și poartă polemici în sprijinul acestui curent: Poezia viitorului (1892), Simbolismul (1895), În pragul secolului (1899), nu numai la Literatorul, dar și în alte publicații simpatizante (Revista modernă, Carmen etc.). Inițial, sub influența predominantă a lui René Ghil, poetul compune și teoretizează poezia simbolist-instrumentalistă, adoptată cu destulă elasticitate, căci nu toate poeziile prezentate de Macedonski ca atare corespund, în realitate, acestei formule. Dar ideile sale, care mergeau și în sensul evoluției firești a poeziei noastre, au prins. Din cenaclul macedonskian au plecat TOATE forțele și talentele care au făcut posibilă apariția poeziei române noi. De altfel, prima generație mai mult sau mai puțin simbolistă (Șt. Petică, I. C. Săvescu, Al. Obedenaru, E. Speranția, M. Cruceanu, D. Karnabatt, Al. Petroff etc) se formează în plină ambianță macedonskiană.”.

Cu nedisimulată satisfacție intelectuală, Ion Munteanu afirmă că aceleași informații le găsim și la alți exegeți. „Cu marea excepție a lui Eminescu, orientat, cu o anumită întârziere, spre romantismul vizionar german și neatent, de pildă, la aportul revoluționar al lui Baudelaire sau Rimbaud, lirica modernă de la noi a rămas sensibilă cu precădere la ceea ce se petrecea în centrul iradiant care era Parisul, dominat spre sfârșit de secol XIX de mișcarea simbolistă. În schimb, Alexandru Macedonski, spirit ostentativ novator, reflecta, încă de pe la 1880, la o nouă logică a poeziei, în paralel cu programele pariziene, făcea probe de asimilare, incompletă totuși, a ideilor promovate în cercurile din capitala Franței, de la Mallarmé și Verlaine la René Ghil cu al său instrumentalism atent la valorile sugestive ale muzicii verbale. Ștefan Petică va continua acest proces de metabolizare la începutul noului veac, Bacovia va porni de la modele decadente, pentru a-și construi un univers imaginar puternic individualizat, iar mai lejerul Minulescu va exploata motivele obsedante ale simboliștilor, propunând un soi de teatralizare a lor, cu accente de Art Nouveau, în Romanțe pentru mai târziu din 1908…” (Ion Pop, Provocările avangardei I, revista Steaua ș.a.).

Dens, deosebit de dens este și paragraful următor din studiul academic al lui Ion Munteanu: „Teoretizat pentru prima dată de Macedonski, continuă demonstrația Lidia Bote, la început sporadic și tangențial, de fapt, intuitiv, încă din 1880, apoi cu deplină conștiință a formulei, în 1892, 1895, 1899, de Ștefan Petică în 1900, de Tudor Arghezi în Linia dreaptă în 1904, de Ovid Densusianu, începând din 1905, în Viața nouă -, simbolismul românesc PRECEDE, în mare, sub raport estetico-ideologic, creația poetică propriu-zisă. Simbolismul macedonskian este intermitent și fragmentar, al lui Traian Demetrescu, la fel. Primul volum oarecum integral simbolist este Fecioara în alb, al lui Ștefan Petică. Totuși, răspândirea formulei nu se constată chiar imediat, iar generația propriu-zis simbolistă, aceea a lui Ion Minulescu, nu ezită să vadă în Ștefan Petică, I. C. Săvescu și mai ales în Macedonski decât niște PRECURSORI.”.

Survolând, de la înălțimi variabile, spațiul literar românesc specific acelei perioade, Ion Munteanu sintetizează cu acuitate, minuțiozitate și vigilență maxime: „Se poate considera că această primă fază, oarecum de inițiere, durează până la apariția Romanțelor pentru mai târziu ale lui Ion Minulescu (1908), volum de succes, care a impus efectiv formula simbolistă. Critica oficială, prin Convorbiri critice și M. Dragomirescu, ia act de existența simbolismului tot în 1908 ; conferințele publice ale lui Ovid Densusianu și ale grupului său au loc începând cu 1909 ; revistele propriu-zis simboliste: Revista celorlalți (1908), Insula (1912), În grădina Hesperidelor (1912), Farul (1912), Versuri și proză (1911-1914), apar după aceeași dată ; Flacăra, revistă de succes și tiraj, devine simbolistă sub înrâurirea directă a lui Ion Pillat tot în 1912, an în care M. Cruceanu întreprinde în Rampa, cunoscuta sa anchetă asupra poeziei noi. Toate aceste argumente ne fac să considerăm această perioadă ca apogeul mișcării.”.

Ultimele două fraze din 4. „Macedonski este primul mare poet și <<estet>> român care cultivă idei simboliste…” cartografiază succint anii imediat următori: „După 1914 apar unele semne de disociere între simbolism și poezia nouă, proces care continuă cu tot mai multă intensitate după război. În 1920 și în anii următori, simbolismul reprezintă un curent în parte depășit și, în orice caz, clasat și studiat oarecum din perspectivă istorică. Faza sa eroică, ascendentă, se încheiase.”.

Deosebit de cuprinzător și foarte bine ilustrat (se înțelege, din punct de vedere iconografic) este capitolul 5. „Niciuna dintre inovațiile literare ale viitorismului nu a însemnat vreo surpriză sau vreun îndemn pentru Macedonski…”.

Efectiv, el se desfășoară de-a lungul a 12 pagini din carte, este foarte greu de citit întrucât mai de mult de jumătate din acestea sunt acoperite cu notele de subsol, culese cu corp de literă foarte mică.

Capitolul impune să fie recitit de cel puțin trei ori. De fapt, el trebuie studiat cu atenție distributivă de Argus (personajul mitologic cu o mie de ochi), cu deosebită capacitate de concentrare și de analiză în profunzime, conjugate cu vocația conexiunilor de rang vulturesc.

Ajungând în acest punct al redactării prezentei cronici literare,

ne gândeam că avem doar două opțiuni:

1. Să NU mai dăm nici un detaliu

(sub pretextul de a lăsa neștirbit interesul lectorului pentru acest capitol) sau …

2. Să mă aventurez în spicuirea de secvențe memorabile

(provocând, astfel, și mai mult interesul virtualului cititor).

Am optat pentru varianta a doua.

Ion Munteanu alege, și de astă-dată, propensiunea sa pentru concentrarea extremă, până spre punctul de năruire/ sfărâmare a edificiului său narativ, țâșnind precum ciocârlia în zi toridă de iulie, direct spre nadir: „Cât privește relația lui Macedonski cu futurismul lui Marinetti, sunt câteva lucruri de precizat. Ion Pop, în Cuvânt înainte la cartea lui Filippo Tommaso: Marinetti. Manifestele futurismului, Editura Art, 2009, antologie de Emilia David Drogoreanu, scrie: <<Destul de târziu, dacă ne uităm în calendarul avangardei europene și de la noi: primul text programatic al mișcării, semnat de F. T. Marinetti, a fost publicat în urmă cu un secol, la 20 februarie 1909, în ziarul francez Le Figaro. Și – surpriză ! – exact în aceeași zi ieșea de sub tipar și versiunea românească, într-un ziar …craiovean, Democrația. Dinamicul, expansivul director al revistei Poesia din Milano, apărută în 1905, cu ecouri și în presa românească, găsise în publicistul oltean cu simpatii socialiste Mihai Drăgănescu un emisar, după ce le găzduise, în 1906, în paginile revistei sale pe Elena Văcărescu și pe …sămănătorista Maica Smara, cu opinii despre versul liber (îi va publica și lui Macedonski, în 1909, două sonete)… >>.

Deși foarte, foarte mare, nota de subsol 281, inserată în paginile 344-345 din Caiete macedonskiene, V, este pe cât de lămuritoare, plină de informații aparte (dar și excesiv de planturoasă !) încât ne provoacă să ne permitem, totuși, luxul de a o prelua ca atare, in integrum: „Dincolo de controversa pe amănuntul că revista Democrația apărea cu două săptămâni mai târziu față de Le Figaro, data apariției fiind, probabil, data trimiterii la tipar (vezi Ioana Vlasiu, Arta viitorului în România la începutul secolului XX, în volumul VIITORISMUL AZI. O sută de ani de la lansarea Manifestului futurismului, București, Editura Academiei Române, 2010, p. 3: <<Marinetti afirma că ar fi primit 9.500 de scrisori ca răspuns la Manifestul futurismului, lansat în 20 februarie 1909, în Le Figaro. Nu știu dacă trebuie neapărat să îl credem, dar e un fapt că, în aceeași zi de 20 februarie 1909, Manifestul futurismului apare și în ziarul craiovean Democrația.>> și Emanuel Modoc, Internaționala periferiilor: rețeaua avangardelor din Europoa Centrală și de Est, București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2020, p. 147: <<…mi se pare important să discut despre natura inedită a Manifestului futurist apărut la două săptămâni distanță, față de publicarea în original într-o cultură a cărei poetică dominantă post-romantică și anti-simbolistă exercită, încă, o influență covârșitoare în discursul critico-cultural al perioadei…>> și a faptului că Mădălina Lascu a semnalat că există o dublă apariție simultană a futurismului în spațiul cultural de expresie românească, cea de-a doua fiind în Sibiu, oraș aflat în zona de influență a Imperiului Austro-Ungar, într-o traducere chiar mai modernă decât cea din publicația craioveană, în foaia tradiționalistă Țara noastră, însă NU exclude faptul că, pe teritoriul românesc, Craiova a fost, într-adevăr <<poarta de intrare a avangardei europene.>> Vezi Epistolar avangardist, ediție întocmită și postfață de Mădălina Lascu, București, Editura Tracus Arte, 2012, p. 116-117. Autoarea precizează că termenul modernism a fost tradus în publicația craioveană prin viitorism, articolul din revista sibiană Țara noastră folosind, cu o intuiție surprinzătoare, termenul futurism. Ipoteza cu privire la predispoziția culturii române pentru asimilare conceptuală a fost avansată de Adrian Marino, potrivit căruia există o predilecție <<regionalizată pentru importul de concepte moderniste>>. În Modern, modernism, modernitate, comparatistul român explică astfel absorbția de concepte moderne: „S-ar putea adăuga și faptul că există medii bune și rele conducătoare de modernitate, că în interiorul unei țări sau al unei zone spirituale, unele regiuni sunt mai receptive la modern decât altele. Teoria lui Petre Pandrea (…) conform căreia <<Oltenia este sediul real al modernismului artistic în România, cu prioritate chiar față de Capitală>> NU este atât de fantezistă pe cât pare. Fapte tulburătoare, prea multe ca să constituie simple coincidențe, vin s-o sprijine: Macedonski, Arghezi, Minulescu, Brâncuși sunt creatori de ascendență oltenească, în total sau în parte…”.

Revenim la textul de bază al capitolului 5. „Niciuna dintre inovațiile literare ale viitorismului nu a însemnat vreo surpriză sau vreun îndemn pentru Macedonski…” și constatăm că Ion Munteanu își pune cea mai firească întrebare: „Cum a ajuns futurismul să fie introdus, pentru prima dată în România, printr-o revistă craioveană ?”.

Răspunsul și-l dă însuși exegetul, cu promptitudine remarcabilă: „În primul rând, datorită legăturilor literare stabilite între Marinetti și Macedonski, cu mulți ani înainte de lansarea Manifestului futurist. Poetul italian, fondator al mișcării futuriste, întreținea relații cordiale și corespondență NU doar cu Macedonski, ci și cu alte personalități marcante ale culturii române, precum N. Densusianu, Elena Văcărescu, Smaranda Gheorghiu, Theodor Cornel ș.a. Și Constantin Beldie, de la Noua revistă română, scrie în memoriile sale despre o scrisoare primită de la Marinetti în 1915. El (n.n. Marinetti) trimite la reviste românești fragmente biografice, răspunde la anchete literare, iar mai târziu dedică un poem în care invocă vizita lui în România și, nu în ultimul rând, publică un articol dedicat futuriștilor români.”

Nota 282, din subsolul paginilor 347-349, este de o superbie a evocării de-a dreptul spectaculoasă: „Ioana Vlasiu, în op. cit., pp. 11-13, reconstituie magistral momentul: Ziarul parizian L’Intransigeant anunța, încă din 1912, o vizită a lui Marinetti la București. Această vizită NU va avea loc decât mult mai târziu, în 1930, când Marinetti se va bucura de o primire oficială și va fi sărbătorit la Academie. În paralel, artiștii de avangardă îi vor oferi spectacolul sondei în flăcări de la Moreni și vor încerca să reînvie atmosfera incendiară a primelor acțiuni futuriste (…) În anii 20, mișcarea de avangardă, promovată de alte generații de artiști grupați în jurul câtorva reviste – Contimporanul, Integral, 75 HP, unu – revendică tradiția futuristă. Începe acum un alt capitol , mai consistent, al relațiilor artistice între avangarda românească și futurism, al cărui moment culminant îl va constitui vizita lui Marinetti în România. Amintesc episodul frumoasei vizite, îngropat în memoriile unuia dintre protagoniști. La Moreni, lângă sonda care ardea, Ion Vinea cumpără un butoi de păcură și desenează – în jurul lui, al Miliței și al lui Marinetti – un pătrat. Apoi dă foc păcurei. Lumea ne vedea printre flăcări, povestește Milița Petrașcu. Marinetti cumpără și el un butoi cu păcură și o invită pe Milița să să deseneze. Am desenat din păcură, pe pământ, Soarele, Luna și stelele (…) Și atunci Vinea a zis: Asta e esența ! Rugul ! (…) Marinetti râdea ca un copil. Dar a fost și scandal. Au venit pompierii de la sondă, ce mai, ne jucam cu focul… Un autentic ritual futurist, așadar, pe tema igienei lumii, de glorificare a distrugerii și a renașterii cosmice, pe care o preconizase Marinetti cu două decenii în urmă, în manifestul său care încerca să reînvie fervoarea începuturilor futurismului în anii 1910. Întors în Italia, Marinetti a scris poemul Incendio della sonda, singura mărturie, deocamdată, a călătoriei sale în România. (…) Încercând să reconstitui vizita lui Marinetti în România, am descoperit că un alt loc pe care prietenii lui români au dorit să i-l arate a fost Târgul Moșilor. Lucia Dem. Bălăcescu îl pomenește în memoriile ei, regretă că nu l-a putut însoți deși fusese poftită. Frecvența Moșilor în pictură nu e întâmplătoare. De la Vermont la Maxy, numeroși pictori români au pictat Târgul Moșilor. S-ar putea crede că doar pentru pitorescul lor. Or, Moșii estompau inegalitățile, înlăturau barierele sociale și subminau ierarhiile. Brunea-Fox o spune într-unul din reportajele sale din anii 30: Moșii sunt un generator de sociabilitate, o instituție ce amestecă în același vacarm, în aceeași frenezie primitivă, TOATE ierarhiile. Sau: Moșii sunt un tonic moral (…) Parada asta de lumină și vuiet conține un înalt precept social, acela de a contopi ierarhiile într-o unică delectare, de a satisface dorințele unanime oricât de diferențiate, cu o imparțialitate apostolică. Mirajul Moșilor e sonor, optic și în permanentă mișcare, ca și cum ai surprinde toți sorii în conjuncție, în frământare. (…) Dina Cocea își amintea și ea de forța egalizatoare a Moșilor: Societatea era stratificată, dar pofta de a petrece este mai democratică. La Moși te puteai întâlni cu tot Bucureștiul, chiar cu crema societății, în travesti, desigur.”. Pentru Constantin Beldie, Moșii erau un loc al exceselor temperamentale, o cură de dezintoxicare de ultimele rămășițe intelectualiste. Primirea entuziastă făcută lui Marinetti de cea mai mare parte a avangardiștilor a fost contrabalansată de refuzul altora – Sașa Pană, Stefan Roll, Claude Sernet – de a-l întâlni pe academicianul Marinetti din Italia fascistă. Studii recente nuanțează poziția lui Marinetti față de regimul mussolinian, care nu mai e văzută în linii îngroșate, ca în epocă. La expoziția de la Palatul Artei Frumoase, de la Roma, din 1933, vor lua parte Milița Petrașcu, Marcel Iancu, M. H. Maxy, alături de Nina Arbore, Olga Greceanu, Mac Constantinescu, arhitectul Octav Doicescu. A fost un moment care a revelat disensiunile și divergențele dintre avangardiști.”

Titlul ales de Ion Munteanu pentru capitolul al cincilea al eseului său este decupat din articolul Al. Macedonski și futuriștii, publicat de V. G. Paleolog în revista Ramuri din 15 ianuarie 1967: „Niciuna dintre inovațiile literare ale viitorismului NU a însemnat vreo surpriză sau vreun îndemn pentru Macedonski. El trăise multe exagerări și virtuozități exibiționiste de artă și literare, printre care îndeosebi instrumentalismul și polyestetismul visio-audio-olfactiv, căruia nu-i lipsea nici tactilismul, adieri răscolitoare ajutând răspândirea pe gamă a odoriferelor organizate de Vers et Prose.”.

Judecățile de valoare ale lui V. G. Paleolog, complinite cu multe altele exprimate de numeroși, dar avizați critici și istorici literari, l-au condus pe Ion Munteanu la următorul orizont hermeneutic: „Desigur, Macedonski NU a fost un futurist în sensul strict al termenului, însă a fost influențat într-o perioadă de ideile și estetica futuristă. În unele din poeziile sale, el a experimentat elemente ale noului curent, cum ar fi utilizarea unor imagini exotice, moderne,a unor expresii onomatopeice și a unei atitudini provocatoare. Uneori folosește un limbaj bogat în sugestii senzoriale, amintind de estetica futuristă, care a pus un accent deosebit pe senzațiile și senzaționalismul modern. Alte poezii sunt scrise într-un stil ironic și provocator, subminând regulile clasice ale literaturii, în special ale romantismului. Acest act de îndrăzneală în contestarea normelor literare clasice este un element recurent în mișcările avangardiste, inclusiv în futurism. Explorează teme legate de tehnologie și progres, făcând referiri la avioane, automobile și alte inovații ale epocii, în concordanță cu spiritul futurist. Însă, cum s-a spus, Macedonski NU a adoptat în întregime stilul și metodele futuriste, ci le-a combinat cu propria sa estetică simbolistă, modernistă. A teoretizat acest curent, a ajutat la mediatizarea lui în România, susținând ideile inovatoare futuriste, astfel aducând un omagiu mișcării <<viitorimii>> și lui Marinetti însuși.”.

Prin nota de subsol 289, Ion Munteanu își completează judecățile de valoare citate de noi mai sus: „Într-o cronică literară dedicată poetului Nopților, din revista Viața Românească, nr. 4, aprilie 1939, Vladimir Streinu spunea că, în modul lui de viață, Macedonski chiar semăna cu Marinetti: <<Dacă ar fi să-l evocăm prin alții, am spune că felul de viață al unui Barbey d’Aurevilly, Moréas, D’Annunzio și Marinetti ne apropie de singularitățile lui>> .

În nota de subsol imediat următoare, 290, exegetul din Bănie notează: „V. G. Paleolog, într-un interviu publicat de Constantin Zărnescu în unul din numerele revistei Tribuna din 1979, îl descrie astfel pe Macedonski: <<…ca mare artist, apropo de orgoliu, căuta în permanență să se distingă, să fie aparte. Asta a fost toată CHEIA personalității sale, ca și la C. Brâncuși, de altfel: de aceea se îmbrăca în alb, gesticula, avea o voce de preot păgân și își citea poeziile într-un fel unic. Ducea o existență aristocratică în plan poetic (aristocratismul familiei decăzuse) – cu care să se distingă de obișnuit, de contingent, de comun. Era și un bărbat ispititor de frumos, înalt, bine ca om. Ar trebui să-i studiem numai mersul pentru a dovedi că NU era un aerian, cum se crede,un romantic adevărat, ci un om al realului. Crea și trăia ca un om care vrea să lase o urmă adâncă pe acest pământ. Călca apăsat, sever, militărește, ca și tatăl său, și în același timp era năstrușnic, bizar, straniu. Era un om care le amintea multora de Magnificientus (…) Asta era, nu i se uita nici orgoliul artistic, dar nici ne-regalismul. Orgoliul său era atât de înalt, încât, iată, în viața lui, el s-a putut împotrivi regelui… Pentru aceasta unii l-au urât mulți ani chiar și după moarte… Macedonski a fost un om mare, un spirit mare… >>”.

După numeroase, specioase, dar savuroase detalii culese mai ales din articolele lui Al. Piru și V. G. Paleolog -, Ion Munteanu își încheie demersurile din acest labirintic capitol 5. „Niciuna dintre inovațiile literare ale viitorismului nu a însemnat vreo surpriză sau vreun îndemn pentru Macedonski…” printr-un verdict lămuritor: „Macedonski, fiind un scriitor provocator și inovator, a avut propria sa identitate literară, distinctă de cea a mișcării literare viitoriste, și NU a devenit un futurist în sensul complet al curentului. Cu toate acestea, interesul său pentru nou, pentru modernitate, pe de o parte, și colaborarea cu Marinetti și alți futuriști, pe de alta, au contribuit la deschiderea poeziei românești față de ideile avangardiste, inclusiv pentru futurism, care au avut un impact semnificativ asupra literaturii și artei în secolul XX. Firește că și simbolismul francez, la data apariției sale, datorită noutății, a numeroaselor experimentări lingvistice și formale, pentru clasiciști a însemnat tot o mișcare de avangardă.”.

6. „Macedonski este un precursor al avangardelor din România…” constituie capitolul din urmă din eseul lui Ion Munteanu, la fel de ambițios, bătăios și percutant ca și cele anterioare, dar, parcă, mult, cu mult mai delicios.

Țâșnește rapid, precum săgeata din arcul totdeauna învingător al unui tarabostes de pe vremea lui Burebista, și anunță triumful final al strădaniei autorului, Ion Munteanu, care a dedicat sute de zile și nopți de documentare „la sânge”, apoi de redactare cât mai bogată în detalii, dar și cât mai expresivă: „În literatura noastră de la începutul secolului trecut se pot stabili unele raporturi între simbolism și avangardă. Ambele se prezintă ca mișcări literare moderne, care cultivă noutatea, progresul, experimentează tehnici noi de scriitură și abordează teme ne-frecventate înaintea lor. Din acest punct de vedere, sub umbrela modernismului, cum spunea undeva Marino, pot intra toate curentele postromantice: simbolism, prerafaelism, expresionism, futurism, naturism etc. și mai ales de avangardă, superlativul modernismului literar: dadaism, suprarealism,abstracționism, purism etc. (lista rămâne deschisă). Iar Lidia Bote ne spunea că, la apariția sa, simbolismul românesc a fost respins de adversari îndeosebi pe temeiul lipsei de aderență la tradiții, la specificul național. Declarată produs exotic, de imitație, poezia simbolistă se vedea exclusă din cuprinsul literaturii române, în baza unor prejudecăți. Deși respins de multe ori teoretic, noul curent pătrunde treptat, peste tot, impunându-se ca o realitate evidentă nu numai în revistele mai mult sau mai puțin pro-simboliste: Literatorul, Revista literară, Românul literar, Viața nouă, Revista modernă etc., dar și în publicațiile net ostile: Pagini literare, Convorbiri literare, Sămănătorul, Viața literară și artistică, unde apar traduceri din Fr. Jammes, Henri de Régnier, Verlaine, Samain, Charles Guérin etc.”.

Basorelieful săpat de B. Fundoianu în 1922 – „Simbolismul a luptat contra imitației, contra prostului gust, împotriva familiarității vu viața și cu gustul cititorului. El a cerut – și a obținut – pentru poezie dreptul de a fi obscură și profundă, izolată și singulară, prețioasă și ireală, dreptul de a idealiza, chiar excesiv” – este înălțat de Ion Munteanu pe pilonii virtuali ai unui viaduct spre valurile, dezlănțuite, ale demonstrației din aval: „Premisele mișcării românești de avangardă trebuie căutate în transformările limbajului poetic întreprinse de simbolism, la sfârșitul secolului XIX și îndeosebi în primul deceniu al secolului XX, în opoziție cu orientările tradiționaliste. Deosebirile dintre modernism și avangardism sunt foarte subtile (vezi Ioana Bardosi-Vultur, Literatura română de avangardă și ludicul, în revista Vatra, nr. 4, din iulie 2019), devenind uneori, la unii scriitori, aproape insesizabile. Spre exemplu, George Bacovia poate fi considerat, așa cum susține Nicolae Manolescu, un precursor al spiritului care se va manifesta DUPĂ război, în avangardism. Iar Manolescu își argumenta această afirmație prin faptul că opera bacoviană este mult prea primitivă în raport cu arta simboliștilor, care este prin excelență o creație a subtilității. Estetica simbolistă a sugestiei, ce răsturnase vechea logică a poeziei, deplasând accentul pe semnificant și pe valențele sintaxei poetice, elibera poezia de retorică și anecdotă, pentru ca, într-o fază imediat următoare, o serie de poeți ce debutaseră ca simboliști să-și afirme, în mod spectaculos, atitudinile iconoclaste, în raport cu însăși această convenție. Nume sonore de scriitori avangardiști s-au ridicat din rândurile simboliștilor.”.

Din volumul Vase comunicante. (Inter)fețe ale avangardei românești interbelice, publicat de Paul Cernat (la Iași, Ed. Polirom, 2018) și din eseul aceluiași Avangarda ca punct de observație (revista Vatra, nr. 3-4, 2019) își alege Ion Munteanu piloni și grinzi pentru consolidarea demonstrație sale: „Relația simbolism și avangardă poate fi urmărită foarte bine la nivel sociotematic și mentalitar: atât simbolismul, cât și avangarda au cultivat masiv în poezia românească imagini urbane. Cu precizarea că simboliștii cultivă citadinul în special ca spațiu al nevrozei și alienării crepusculare, cultivând mai ales orașul mic, de provincie, eventual parcurile sau marginile marilor orașe, în vreme ce avangardiștii au o atracție specială pentru stilul lor de viață și pulsul metropolei, cu cosmopolitismul și inovația tehnologică aferente. (…) Primii au impulsuri regresive, nostalgice și contemplative, de inadaptați la modernitatea socială. Raportul avangardism-neoclasicism poate fi examinat însă și în cazul antijunimistului Macedonski, adept al modernității neolatine Ș vase comunicante există și între diferitele formule de simbolism – curent heterodox care a evoluat fie spre avangardă, fie spre modernismul mainstream, fie spre neo-tradiționalismul spiritualist(zonă în care expresionismul și abstracționismul servesc, de asemenea, ca fermenți, așa cum trăirismul nu e deloc străin de avatarurile futurismului italian ; în definitiv, și abstracționistul Brâncuși e în același timp revendicabil de esențialismul arhaic, spiritualist-folcloric, și de avangardele constructiviste. Internațional, internațional, transnațional pe care totuși o locuiesc (există, desigur, printre simboliști, și entuziaști ai urbanului, de tip Verhaeren, sau burghezi boemi relaxați, ca Ion Minulescu, și el un simpatizant al futurismului, dar aceștia sunt excepții) ; cultivă apoi un ethos de aristocrație în declin și,introvertiți, suferă de răul unui secol care moare ; ceilalți sunt, dimpotrivă, copiii entuziaști ai noii lumi industriale și ai erei maselor: aceștia nu mai fac figuri de captivi ai unor universuri închise sau ai unor provincii sufocante și depresive, în care timpul lâncezește și viața se descompune maladiv ; nu mai au, în consecință, sentimentul insularizării ca diferențiere și superioritate față de o majoritate înapoiată și obtuză, ci pe acela al apartenenței la o internațională a spiritului nou, la o rețea intercontinentală a progresismului novist…”.

Continuându-și disecția și sinteza, Ion Munteanu glosează: „Dar legăturile sunt mai multe și mai profunde. Primii avangardiști de la noi NU-l puteau ignora pe Macedonski și nu puteau neglija preocupările lui de a inova limbajul și formele poetice. Cum nici el nu a ignorat curentele literare moderniste apărute pe continent. Ne-o spune V. G. Paleolog: <<Eu l-am considerat pe Macedonski întotdeauna un poet COLOSAL, receptiv la TOATE curentele europene. El a folosit versul liber, a experimentat relațiile tainice dintre ritm și muzicalitatea versului, a introdus cuvinte și expresii din alte limbi, adoptând structuri poetice neobișnuite. În unele poezii, Macedonski a abordat teme moderne, precum urbanizarea, tehnologia, schimbările sociale și transformările culturale. Aceste teme au fost centrale în literatura avangardistă și au contribuit la încadrarea lui Macedonski în contextul avangardei. A facilitat dialogul cu mișcările moderniste europene, precum futurismul și dadaismul, stimulând schimbul de idei între literatura română și cea europeană. A pus accent pe sugestie, simboluri și imagini evocatoare, ceea ce a pregătit terenul pentru explorările suprarealiste ale avangardei românești. De aceea, primii reprezentanți ai mișcării avangardiste de la noi au avut un start simbolist. Poate cu excepția lui Urmuz, deși la o lectură atentă a scrierilor sale putem identifica și aici unele tente simboliste. Ion Vinea, adevăratul promotor al avangardismului românesc, S. Samyro (Tristan Tzara, inventatorul dadaismului) și Marcel Iancu (pictor și arhitect) au avut o rădăcină comună: simbolismul, deși nu au zăbovit prea mult pe acest tărâm.>>”.

Panorama completă a avangardei în România – prezentându-i ca precursori, de la finele veacului XIX, pe Macedonski și Urmuz, ca mesageri pe Tzara, Janco, Fondane, Brauner, descriind revistele, manifestele și pe toți protagoniștii – o regăsim sub semnătura lui Petre Răileanu de două ori: în studiul Tristan Tzara și revistele de avangardă București-Zurich-Paris (Revista Bibliotecii Academiei Române, anul I, nr. 2, iunie-decembrie 2016, p. 107-109), respectiv, în volumul Les Avant-Gardes. La Charette et le Cheval-vapeur/ Avangarda în România. Căruța și calul putere. Volumul se încheie cu istoria grupului suprarealist român.

Ion Munteanu extrage din primul material al lui Petre Răileanu citatul referitor la Ion Vinea, S. Samyro (Tristan Tzara) și Marcel Iancu: „Cei trei tineri, hrăniți cu lecturi din poeții simboliști francezi și belgieni, consideră că estetica simbolistă răspunde cel mai bine nevoii lor de originalitate și de non-conformism, în raport cu valorile trecutului.”. După care parafrazează: „Ei au editat, în 1912, revista Simbolul, în care era invitat să publice Alexandru Macedonski. Iar, alături de poetul Nopților, printre colaboratori se numără Ion Minulescu, Adrian Maniu, Tristan Tzara (care debutează cu versuri), Emil Isac, Claudia Millian, Ch. Poldy. Numele cel mai proeminent în această revistă de tineri este Alexandru Macedonski (1854-1920), poetul care, singur, asigură trecerea de la romantism la simbolism și la ultimele experiențe poetice, de la Musset la Mallarmé, revendicând totodată statutul de pionier european al versului liber – pentru care Macedonski utiliza și sintagmele vers simfonic și wagnerian. În revista Literatorul (apărută cu intermitențe între 1880 și 1919), el aduce în spațiul românesc autori de limbă franceză ai epocii, de la Baudelaire la Joseph Péladan, de la Mallarmé la Maeterlinck și se afirmă ca un remarcabil novator mai ales în domeniul teoretic. Subiectele sale (n.n. ale lui Macedonski) sunt: extinderea domeniului poeziei, complexitatea sufletului modern, valoarea cuvintelor în textul poetic, simbolismul și instrumentalismul. Racordat la ultimele tendințe estetice, Macedonski proclamă dreptul poeziei de a NU mai separa frumosul și urâtul. Poezia, în concepția lui, este un <<haos>> de spirit și materie, de angoasă și de râs nebun, dând o extensie fără precedent spectrului estetic. De la sublim la trivialitate, iată ce trebuie să fie (poezia), exclamă Macedonski pe urmele lui Baudelaire. Alexandru Macedonski este un precursor al avangardelor din România, prin opera sa literară – poezie, proză, teatru, scrise în română și în franceză – și în articolele teoretice.”.

Alte detalii întâlnim în nota de subsol 297, din care reținem că Petre Răileanu comentează astfel: „Poate părea curios ca o revistă de tineri animați de dorința de a se depărta trecut și de a aduce în spațiul culturii române cele mai noi tendințe în poezie și o nouă articulare între text și imagine, să publice în deschiderea celui de-al doilea număr (Simbolul, 14 Noiembrie 1912) un text datând din 1895.”. Se referă la poezia Ură, pe care Macedonski o inclusese în volumul său Excelsior, din 1895. „Tânărul Samyro – punctează Răileanu – găsește în această poezie, de o remarcabilă perfecțiune formală, starea de spirit care-l animă și pe care o va distila în manifestele Dada într-un discurs direct, de poetizat: revoltă, dezgust, respingerea convențiilor artistice.”.

Pentru a-și întări forța argumentativă a demersului său hermeneutic, Ion Munteanu face recurs la doi critici și istorici literari de autoritate științifică și probitate morală indiscutabile: Mircea Scarlat și Marin Mincu, amândoi trecuți prea repede în eternitate,

„Despre Alexandru Macedonski, ca precursor al avangardei în România, Mircea Scarlat vorbește în anii 90 ai secolului trecut -, subliniază Ion Munteanu, apoi citează: „Cât de fecundă a fost în plan artistic ruptura produsă de avangardă (prin dislocarea structurilor tradiționale, amenințate de academismul ucigător) o dovedește cu prisosință dezvoltarea literaturii europene în ultima jumătate de secol… Pe lângă precursorii noștri, precum Macedonski și Urmuz, noi am oferit avangardei europene promotori activi precum Tristan Tzara, Ilarie Voronca, B. Fondane, Eugen Ionescu, Claude Sernet, Isidore Isou și în plastică: Marcel Iancu, Victor Brauner ș.a. Lor trebuie să îi alăturăm pe Ion Vinea, prea puțin cunoscut în afara frontierelor noastre, deși mulți din cei citați îi datorează enorm. După care îi datorează, direct sau indirect, lui Macedonski, inițiatorul căutărilor înnoitoare. Germenii românești ai avangardismului european merită întreaga atenție căci, să nu uităm: șampania care va exploda cu atâta zgomot la Zurich, în 1916, era făcută din mustul care fierbea la noi, în toamna lui 1912, când Ion Vinea, Tristan Tzara și Marcel Iancu editau revista Simbolul.”.

Din antologia Avangarda literară românească (De la Urmuz la Paul Celan), ediție princeps în 1983 (la Ed. Minerva, București), volum magistral re-publicat de Marin Mincu în 2006 (la Editura Pontica), se cuvine să reținem, înainte de toate, că include o autentică istorie a curentului, de 50 de pagini, intitulată Introducere în avangarda românească, precum și verdictul conform căruia „în nici o clipă, avangarda literară și artistică românească NU a ieșit din spațiul sincronicității europene”.

Ion Munteanu extrage următoarele coloane ionice, din pietre prețioase, pentru templul său: „În spațiul literaturii române de avangardă un prim autor care este conștient de necesitatea transformărilor din interiorul discursului literar a fost Urmuz. Este cu atât mai fascinantă contribuția lui la reforma radicală din cadrul avangardismului, cu cât pe plan național erau în plină ascensiune sămănătorismul și poporanismul. În acest climat, este demn de amintit numele lui Al. Macedonski, care – prin publicarea a două sonete în revista condusă de Marinetti – tocmai în numerele închinate futurismului dă un semnal că poetul român adera, chiar și formal, la noul mers al literaturii europene.”.

Îndreptându-se spre partea finală a studiului său academic, Ion Munteanu face un binevenit apel la cel mai valoros estetician român: Tudor Vianu și, prin acesta, la un comparatist, de asemenea, de anvergură continentală: Vladimir Streinu.

Iată cum sintetizează Ion Munteanu: „Prin urmare, Macedonski a fost fără îndoială un mare poet, cum afirmă de câteva ori d. Tudor Vianu. Cuvintele îi aparțin lui Vladimir Streinu care, în articolul citat din Viața Românească, nr. 4, aprilie 1939, mai spunea: Mișcarea limbajului nostru liric de după Eminescu i-o datorăm lui cel puțin ca direcție înnoitoare: istoria literară NU va uita că, perioadei eminesciene, i-a urmat o descendență strict macedonskiană, care prin D. Anghel, Tudor Arghezi (pornește ca instrumentalist de la Liga ortodoxă a lui Macedonski) și Ion Minulescu a pregătit poezia română ce avea să apară după 1914 ; iar amatorul de poeme izolate va reveni totdeauna la armonia stăpânită din Noapte de Decembrie, cum se revine de obicei la Luceafărul lui Eminescu. Printre atât de feluritele forme ce a experimentat, poetul (n.n. Macedonski) mânuia cu desăvârșită îndemânare simbolul clasic. Vasul, Bătrâna stâncă, Vaporul morții (în ultima evocându-ni-se parcă un anume episod din odiseea lui Gordon Pym de Poe) și Noapte de Decemvrie sunt momentele de fericit echilibru ale cunoscutei sale arte formale cu lirismul substanțial, când semnificația poetică luminează peste înțelesuri adânci. Cui nu se vor impune apoi marile evocări din Castelul și Ospățul lui Pentaur, aceasta putând fi socotită ca Egipetul lui Eminescu, numeroasele reușite de orfevru din Rondeluri, care nu sunt cu nimic mai prejos decât ale lui Banville și Tristan Corbiere, și atâtea altele încă, formând adevărate grupuri stilistice distincte ? Dar, cu deosebire, alături de La vie antèrieur de Baudelaire, cititorul va avea, pentru visătoria lungă faimosul Avatar.”.

Ion Munteanu repetă propoziția cu care Vladimir Streinu își încheie cronica, conform căreia Alexandru Macedonski este dar un mare poet antologic -, apoi își pregătește finișul ; „Avea dreptate și acel proeminent exeget (n.n. Adrian Marino) al operei macedonskiene când, în presa literară din 1967, susținea că Macedonski este un mare scriitor, care, în mod paradoxal, a rămas încă necunoscut. Această afirmație este valabilă și astăzi, opera lui Alexandru Macedonski având nevoie mai mult ca oricând să fie redescoperită. Iar REDESCOPERIREA operei unei personalități originale, ne spune exegetul, plină de ramificații și surprize, încă insuficient explorată, se face – cunoscătorii o știu – după o anumită tehnică, pe etape. Este cazul, tipic în literatura noastră, al marii personalități a lui Alexandru Macedonski, realizată pe multiple planuri, unele aproape cu desăvârșire ignorate și, în tot cazul, foarte fugitiv, fragmentat și deci superficial explorate.”

În nota de subsol nr. 300, se precizează : Adrian Marino, Macedonski inedit, revista Ramuri, IV, 5, 15 mai 1967.

Penultimul paragraf al eseului scris de coordonatorul Festivalului Internațional de la Craiova și al celor cinci ediții, de până acum, ale Caietelor Macedonskiene continuă : „Marino se referea aici la sectoare întregi ale operei macedonskiene, foarte importante , de altfel, îndeosebi proza sau estetica literară care sunt încă, din păcate, total necunoscute sau nereeditate. Iar, referindu-se la proză, Marino menționează nuvela Visele hașisului, nepublicată până la acea dată, descoperită de exeget în arhiva familiei, prin care Macedonski inaugura la noi literatura stupefiantelor, temă regăsită și în poezia lui, vezi de exemplu Rondelul opiumului :

Fumându-și opiumul uitării

Pe rogojini de pai de-orez,

Fo-hi spre piscul aiurării

E dus de visul lui chinez.

Amestecul de iluzie și luciditate, ne spune Marino, de euforie a imaginației și decepție, este tipic macedonskian, iar Visele hașișului constituie prima sa expresie literară bine cristalizată. De asemenea, prin romanul său Thalassa (La Calvaire du feu), care a prezentat o abordare inedită a temelor oculte și misterioase, Macedonski a fost considerat de unii critici ca un precursor al literaturii fantastice din România.”.

Aplicând tehnica/ formula lui F. M. Dostoievski de închidere/ deschidere a capitolelor celebrelor sale romane -, Ion Munteanu așterne pe hârtie o promisiune, caligrafiind un final deschis : „Dar despre Macedonski, vizionar – atât în sens tradițional, dar și în sens avangardist -, ca precursor al prozei moderne românești, vom vorbi cu altă ocazie.”.

În ceea ce ne privește, mărturisim că bucuria noastră ar fi împlinită mai ales dacă Ion Munteanu ar scrie, NU doar ar vorbi despre cele menționate mai sus.

Nutrim convingerea că o va face până la ediția a VI-a a Festivalului Internațional Alexandru Macedonski, programată la Craiova în zilele de 23-25 mai 2024.

*

* *

Conștient sau nu, Ion Munteanu și-a plasat uriașul său eseu spre finalul volumului V din Caiete Macedonskiene purtând, vagamente, în suflet, în inimă, în minte, obsesia diferenței dintre structura unei nuvele și aceea a unui roman.

Anume că, dacă nuvela e musai să se încheie imediat după punctul culminant al tensiunii și al acțiunii epice, în roman este obligatoriu ca, după punctul culminant, să fie plasate, fie doar și numai pentru liniștirea cititorului, un capitol sau două de temperare a avântului narativ, de calmare a apelor învolburate (răvășitoare ?) de până atunci.

Așadar, după antologicul studiu Necunoscutul Macedonski, al lui Ion Munteanu, în volumul V al Caietelor Macedonskiene, sunt plasate trei articole semnate de Adrian Tătăran – Alexandru Macedonski printre anarhiști, Macedonski și Mușoiu, între simbolism și anarhie, V. G. Paleolog printre libertari -, urmate de cuprinzătoarele pagini memorialistice (28, la număr) ale Excelenței Sale Petre Gigea Gorun – ex-primar al Craiovei, prim vicepreședinte al Consiliului Județean Dolj (1965-1977), consilier de stat al președintelui României, ministru al Finanțelor, ambasador în Capitala Franței și, concomitent, ambasador la sediul UNESCO din Paris, vicepreședinte al Băncii Mondiale și al Fondului Monetar Internațional (1977-1989) -, pagini intitulate, deloc ostentativ, ci, dimpotrivă, cu smerenie, Am fost prieten cu V. G. Paleolog, un cărturar de seamă al Craiovei.

Sunt atât de incitante, doldora de informații inedite și judecăți de valoare indubitabile, încât NU ne putem reține să nu reproducem câteva crâmpeie.

Adrian Tătăran – Alexandru Macedonski printre anarhiști: „4 aprilie 1894: restaurantul Foyot din Paris este zguduit de explozia unei bombe. Autorul atentatului nu va fi niciodată descoperit. Bănuielile tuturor se îndreaptă către anarhiștii dinamitarzi adepți ai propagandei prin fapte și ai acțiunii individuale ale căror atentate, începând cu 1892, devin centrul unor dezbateri aprinse în epocă.SE vorbește de comploturi, se fac percheziții și arestări. Procesele Ravachol, Vaillant, Emile Henry, Caserio sunt urmărite cu sufletul la gură, destinul acestor nelegiuți tragici trezind deopotrivă fascinație și revpștă. În foburgurile populare, Ravachol le apare multora drept un Crist răzbunător, un martir care lovise cu disperare și furie tocmai în inima ipocriziei și cruzimii burgheze. În cabaretele din Montmartre, de cântă și se dansează cu jovialitate de rău augur La Ravachole, pe versurile lui Sébastien Faure, celebru scriitor anarhist. GHILOTINA burgheză reușește, într-un final, să amuțească bombele anarhiștilor. Ultimul act al acestei istorii sângeroase îl reprezintă însă faimosul proces al celor treizeci, care-i aduce în fața tribunalului pe scriitorii, criticii și artiștii cu simpatii libertare – Jean Grave, Félix Fenéon, Maximilien Luce etc. Epoca atentatelor se sfârșește, paradoxal oarecum, printr-un proces intentat literaților anarhiști, literatura și bomba fiind puse deopotrivă în talerul judecății.”.

Detaliile care vor fi înșiruite, pe mai departe, sunt la fel de răscolitoare: „Adevărata bombă este cartea, rostise sibilinic (și precaut) Mallarmé în 1893, la banchetul revistei La Plume, în seara în care dispozitivul aruncat de Vaillant luminase cu o jerbă de foc hemiciclul Camerei Deputaților. Mai puțin grijuliu să-și aleagă cuvintele, poetul Laurent Tailharde, aflat la același banchet, rostește o frază care va face turul saloanelor și publicațiilor pariziene, trezind consternare: Dar ce mai contează victimele, când gestul e frumos ? . Butada se va întoarce în mod tragic împotriva scriitorului anarhist, câteva luni mai târziu, când, în urma exploziei din restaurantul Foyot, Tailharde își va pierde un ochi. Neabătut și sfidător, acesta compune Balada lui Solness, imn descoperit o jumătate de veac mai târziu, de André Breton care-l va adopta ca deviză a proaspetei sale asocieri cu anarhismul, în a cărui oglindă neagră suprarealismul s-a recunoscut întâia oară: O, Anarhie, tu care porți lumina !? Îndepărtează noaptea ! Strivește vermina !”.

După destule amănunte la fel de picante, aflăm că acest Laurent Tailharde ajunge, în 1898, la București, alături de Sâr Péladan, unul dintre personajele ciudate ale epocii, scriitor pasionat de științele oculte, invitat să conferențieze la Ateneu de Alexandru Bogdan-Pitești, cunoscut critic și colecționar de artă. ”Figură excentrică, la rândul său, acesta din urmă fusese expulzat din Franța, zice-se, din cauza simpatiilor sale anarhiste și implicării în cercurile ilegaliștilor. La prelegerea magului participă, fascinat, și Alexandru Macedonski, căruia Josephin Péladan îi va face o impresie profundă.”.

Adrian Tătăran precizează că acestea este contextul în care poetul nostru îl cunoaște pe Laurent Tailharde, cu care va purta, cu consecvență, corespondență și la care Macedonski va apela în tentativele lui de a se impune în literatura franceză.

Adrian Marino consemnează că: „Tailharde va rămâne, până la urmă, unul dintre amicii literari cei mai statornici ai lui Macedonski. Cei doi împărtășesc anumite trăsături temperamentale și de destin care le ușurează apropierea. O oarecare înclinație spre excese și afectare le este comună, ca și îndârjirea polemică și virulența ripostelor. De numele lor rămân legate, în mod fatal, cuvinte rostite sau scrise în momente nepotrivite, de pe urma cărora vor suferi întreaga viață, material și moral. (…) Anumite afinități temperamentale, stilistice ori estetice, împărtășirea unor idei sau atitudini NU înseamnă, bineînțeles, că Alexandru Macedonski ar fi fost un adept al ideilor anarhiste ca atare. Pozițiile sale politice asumate vin mai degrabă pe filiera pașoptismului, în care amestecă idei socialiste, atitudini anti-dinastice și chiar anumite înclinații anti-autoritare, revoluționare.”.

În pofida tuturor acestora, în analizele care i-au fost dedicate – accentuează Adrian Tătăran – dimensiunea libertară, un element important al înțelegerii parcursului său literar și personal, NU este , de regulă, luată în considerare: „Este grăitor faptul că, la apariția volumului Bronzes, în Franța, în 1897, primele reacții vin tocmai din partea presei libertare. Pierre Quillard, poet simbolist și unul dintre <<anarhiștii literari>> ai epocii, scrie o cronică elogioasă în Mercure de France, în timp ce, în România, Panait Zosin publică în revista Mișcarea socială, pe care o scotea cu anarhistul Panait Mușoiu, o recenzie atentă, chiar dacă mai puțin entuziastă, a cărții. (…) Până la urmă, voga anarhistă care-i cuprinde pe poeții simboliști pe final de veac NU putea rămâne fără ecou în România, deși ea NU e privită de fiecare dată cu ochi buni de militanții libertari, care rămân neîncrezători față de ceea ce percep de multe ori ca fiind doar un <<anarhism de braserie>>, având puține în comun cu anarhismul clasic al unui Kropotkin sau Reelus. Pe de altă parte, este vorba de relațiile nu mai puțin statornice pe care Alexandru Macedonski le are cu anarhiștii români, îndeosebi cu publicistul libertar Panait Mușoiu, de care-l va lega o lungă amiciție.”.

Al doilea eseu semnat de Adrian Tătăran poartă titlul Macedonski și Mușoiu: între socialism și anarhie. Se deschide cu o întrebare firească, dar care poate să pară unora de-a dreptul tăioasă, dacă nu chiar ostentativă: ”Cât de apropiat era Alexandru Macedonski, în spirit și idei, de mediile anarhiste românești?” – urmată de afirmația amenințătoare, foarte amenințătoare, a poetului în cauză: „Voi să rămân o protestare permanentă, până la moartea mea.”.

Dincolo de acest „strănut” strașnic al lui Alexandru Macedonski, putem întrezări postura și histrionică, și de bravadă – specifică unui copilandru pe nume Gavroche, nevinovat și, totuși, imberb seismograf al baricadelor pariziene, spulberate de autoritățile franceze, care, în locul lor, vor avea cinismul de a „logodi”, în cel mai ciudat mod posibil, Obeliscul furat din patrimoniul național al Egiptului cu fioroasa …Ghilotină, ce va fi utilizată (n-o să vă vină a crede !) până în anul 1969.

După două pagini și jumătate (de carte), în care concasează un pluton dezlănțuit de informații, argumente și speculații -, Adrian Tătăran afirmă, foarte sigur pe sine, că simpatia lui Macedonski pentru anarhiști venea din anumite dispoziții sufletești și intelectuale afine.

Adrian Marino considera că Macedonski era: „un refractar, un revoltat care respingea aproape instinctiv TOATE ierarhiile, simbolurile și valorile <<ordinii constituite>>. Poetul, care disprețuia burghezia, elogia Comuna (n.n. Comuna din Paris, cum fusese botezată Marea Revoluție Franceză din 1789 – nimic altceva decât o biată lovitură de stat, ca orice <<livoluție>> !!!) și visa la o viață nouă, de libertate, frăție și desfătare, izbucnind adeseori împotriva meschinăriei societății timpului său: <<Aș spulbera cu dinamita/ Pământu-ntreg în două!>>.

În cel din urmă paragraf al demersului său critic, Adrian Tătăran reliefează: „Un alt element care-l apropia de libertari era ostilitatea față de monarhie, pe care o vedea drept personificarea stării de servitute a societății, întruchiparea dominației <<burtă-verzimii>>. Ne putem întreba în acest context ce sentimente îi vor fi trezit lui Macedonski tragicii <<propagandiști ai faptei>>, regicizii și dinamitarzii anarhiști, care făcuseră în epocă să se clatine (și uneori să se rostogolească) multe capete încoronate și figuri sus-puse. Până la urmă, cert este că, fără a se considera vreodată anarhist, Alexandru Macedonski avea destule puncte comune cu libertarii. Legăturile sale cu aceștia, fie că vorbim de mediile literare din Franța ori de anarhiștii din România, au parcă mereu un <<aer de familie>>, nelăsând aproape niciodată impresia că ar fi fost doar rodul unor întâlniri și apropieri întâmplătoare.”.

Cu un soi de memento se deschide cel de-al treilea eseu V. G. Paleolog printre libertari, cu care Adrian Tătăran se înscrie în volumul V din Caiete Macedonskiene. Acest memento supă astfel: „Între tărâmul explorărilor poetice, patronat de Macedonski, și cel al luptei revoluționare, întruchipat de Mușoiu, s-a înfiripat o zonă de trecere, populată de figuri aparte. V. G. Paleolog face parte dintre ele.”.

Superbul material, derulat pe mai bine de cinci pagini este însoțit de o fotografie cu adevărat istorică, realizată în Capitala Franței. Îmn stânga imaginii: Macedonki, în ținută imperială, așezat pe un scaun Ludovic al XIV-lea, la mijloc: bustul din marmură albă, bănuim, al lui Shakespeare – înălțat pe un soclu de 1,55 m, exact până la umărul personajului din dreapta fotografiei: foarte tânărul V. G. Paleolog (care era un bărbat falnic, de cel puțin 1,87-1,90 m, în vremea primelor două vârste).

Textul scris cu cerneală neagră, în partea superioară a imaginii, deasupra capului lui Shakespeare, este tipărit sub fotografie, după precizarea: „Alexandru Macedonski și V. G. Paleolog. Fotografie cu dedicație din partea poetului, aflată în posesia familiei Paleolog”.

Dedicația cuprinde o bulversantă, uluitoare judecată de valoare –

document olograf scris și semnat de însuși Macedonski:

„Genialului și scumpului meu discipol

V. Georgess-Paléologue,

trimisă ca amintire lui, la Paris,

din zile de restriște crude.”

(11 sept. 1910)

Așadar, reîntors în țară, acasă, cel botezat cu numele Împăratului Alexandru, nu oricare Alexandru, ci MACEDON, îi expediază foarte tânărului său prieten (rămas la Paris încă două decenii) fotografia pe care o realizaseră în Franța, însoțită de inscripția neașteptată și de valoare incalculabilă

Minunatul text este preluat din revista Steaua, nr. 5/ 2022, pp. 5-7, și i se datorează nepotului André Paléologue. Debutează ca un minunat poem în proză, cu vibrații de baladă: „Unul din cei mai mari poeți ai noștri, din cei mai delicați, din cei mai generoși, un prinț al cugetării și al artei, un prinț în înțelesul antic…” așa-l descria, plin de admirație, publicistul Panait Mușoiu pe Alexandru Macedonski într-un text publicat în 1901, în Revista ideei, cea mai importantă tribună a gândirii anarhiste la acea vreme în România. Ne-au rămas doar câteva urme discrete ale acestei amiciții, care nu s-a rezumat, se pare, doar la schimbul de amabilități literare, ci a avut și alte înțelesuri și ramificații.”,

……………

*

* *

Dan Lupescu: Și, totuși, încă un popas de meditație: programatic, eseul Poezia viitorului (publicat în revista Literatorul din 15 iulie 1892) este un manifest simbolist, prin care Al. Macedonski definește căile și țintele acestui curent literar novator, propunând să fie urmate modelele oferite de Baudelaire, Mallarmé, Maeterlinck, Péladan, Moréas.

Macedonski explică și definește simbolul, insistând asupra versiunii de poezie instrumentalistă. În Moftul român, I.L. Caragiale ridiculizează această pledoarie a lui Al. Macedonski – poetul incomod și insurgent care, peste numai doi ani, în 1894, inițiază, împreună cu Cincinat Pavelescu, un maraton al bicicliștilor, pe ruta București-Brașov, spre deliciul celor ieșiți la tradiționala „bătaie cu flori” de pe Bulevardul Kiseleff. Nu peste mulți ani, Tudor Arghezi – încurajat la debut de același Macedonski, ca și Tudor Vianu, Gala Galaction, Traian Demetrescu – avea să fie primul poet român care șoca prin cursele sale pe motocicletă.

*

După o suită de alte considerații și nuanțări, Marin Sorescu punctează direct: „Critica n-a plescăit din buze la cocteiul tare, de care vorbeam. Imaginea, în timpul său, a fost cea impusă de Junimea: un poet bizar, incomod prin atitudinile în răspăr, încrezut peste măsură și …ne-junimist.”. Finul analist și hermeneut oltean, autorul capodoperei dramatice Iona, dar și al amplului ciclu de poeme metafizice La Lilieci, observă că, și după moartea lui Macedonski, „mizerabilul destin” l-a urmărit, nedreapta persecuție fiind stopată târziu „prin gestul înțelept, de liniștit constructor al lui Tudor Vianu, care pune patru cărămizi – însăși opera aleasă a autorului, însoțită de un magistral studiu introductiv – la temelia dreptei înțelegeri a lui Macedonski.”. Marin Sorescu își argumentează judecata de valoare citată mai sus printr-o suită de spicuiri, atent cernute, din chiar sentințele lui Tudor Vianu: „Al. Macedonski a înălțat unul din cele mai însemnate monumente poetice ale limbii noastre” ; „Macedonski este unul din clasicii noștri, adică unul din poeții care, pornind de la experiențele fundamentale ale sufletului omenesc, au atins, în cântecul lor, armonia și plenitudinea, făurind modele durabile pentru întreaga creație ulterioară și opere către care sufletului îi place să se întoarcă”. Imediat, Sorescu face saltul în contemporaneitatea noastră, precizând: „Mai avem acum o viață, o operă și Opera completă, datorate lui Adrian Marino.”.

După două acolade consistente, care au rolul lor bine gândit, în cadrul demonstrației -, exegetul nu se sfiește să șocheze prin afirmația că intră brusc în fondul sintezei sale: „Ce ne mai spune azi poezia lui ? (…) Ea ni se pare locul de întâlnire a mai multor feluri de energii. Un smoc de energii – ca smocul de păr din coada leului, se saltă, când răsfoim cărțile lui, și ne mângâie pe frunte, dându-ne fiori care merg de la frică (frica de …leu) până la extaz.”

Din piscul maturității sale și al experiențelor acumulate – ca om, poet, publicist, critic și istoric literar, cronicar dramatic, autor de piese de teatru cu suflu shakespearean și de romane cu aură urmuzian-arghezian-camil-petresciană (!), Marin Sorescu afirmă tranșant, pe bună dreptate: ”Nu ne mai interesează omul și bizareriile, pe care și le-a legat de gât și de care s-a împiedicat pe drumul spre glorie. Au făcut caz de ele toți capii criticii. Ele îmi sunt străine și s-au pulverizat, ca mărgelele deșirate. Iată însă că o operă de autor, de mare originalitate, a rămas. A luat-o înaintea emirului neputincios, a trecut prin Meka gloriei glonț, găurind-o în minarete și continuându-și zborul îl ajunge din urmă și iar îl întrece și iar bang ! în minarete… Și tot așa, periodic – opera. Iar omul e undeva în urmă. La un loc, toate energiile de care vorbeam mai sus (…) creează poeziei lui Macedonski o stare nervoasă specială, făcând-o aptă de a fi descoperită mereu. E o Americă a noastră, puțin pământ românesc, înconjurat de talazuri, spre care pornesc mereu corăbii cu simțire.”.

În vârtejul captivant al demonstrației sale, Marin Sorescu își pune fireasca întrebare: „Cum se acumulează această forță specifică ? În primul rând, prin atitudinile poetice noi, șocante, bizare. Așa ar fi dialogul cu morții, coșmarul propriei înmormântări, tablourile apocaliptice. Macedonski este un creator de viziuni dramatice ample, unde epicul și liricul se împletesc ca șerpii în dans (s.n.), iar până la sâmburele de întâmplare muști carnea zemoasă și parfumată a unei piersici. Nopțile sunt compoziții savant orchestrate. Eroul liric schimbă diverse măști și e pus în situații de personaje shakespeareene. Un simț acut al dramei naște câteva capodopere de mișcare pe scenă. Scena preferată este, bineînțeles, sufletul, de aceea bucățile sunt vibrant lirice.”.

Aprofundându-și cu indiscutabil fler și rafinament hermeneutic argumentația, Marin Sorescu observă că energia mai ia naștere și prin folosirea unui număr mare de ritmuri. Citează strofe de o profunzime frapantă, descumpănitoare din poemele Cu morții, Vis de mai, Psalmi moderni. Apoi face conexiuni cât se poate de lămuritoare: „În primul exemplu, spiritul nostru se delectează descoperind hore cadențate apoi de Coșbuc, în al doilea parcă e puțin Arghezi și puțină doină (populară și Doina lui Șt. O. Iosif). În al treilea, tot Arghezi, cel din poemele folclorice. Asta ca ritm. Cât privește fondul, întâlnim, aici, în germene, inspirația de factură extatică a lui Arghezi, Voiculescu, Nichifor Crainic. (…) Macedonski confiscă avant la lettre potențele virtuale ale liricii românești din plin secol douăzeci. Să ne mai mirăm că poetul se plângea că nu este înțeles ? Demonstrația ritmurilor poate fi făcută cu metri de poezii și, pe picioare, cale de șapte poște. Nopțile, rondelurile etc. (…) Macedonski supune atenției noastre și o cromatică extrem de vie. Poezia poate stârni impresiile pricinuite de vizitarea unei expoziții. Era un vizual, cum observa Tudor Vianu. Vedea color.”

În ultima treime a minuțiosului său eseu, Marin Sorescu adastă la umbra uneia dintre cele mai incitante cărți, scrisă în 1944, la Corlate, de V.G. Paleolog: Viziunea și audiția colorată sinestezică la Alexandru Macedonski. „Este unul din studiile temeinice care s-au scris la noi în materie de sinestezie – reliefează Marin Sorescu. În Cartea de aur, maestrul, cu care V.G. Paleolog a dat de mai multe ori mâna și de la care odată a primit un dar neprețuit (un manuscris scris cu cerneluri diferite – n.n. pe care mi l-a arătat și mie, în 1971, când i-am luat un interviu pentru revista Cadran Universitar), făcea următoarea afirmație: Macedonski rupe cu tradițiunea din trecut, NU se adresează numai la două din simțurile cititorului, la al văzului și al auzului. El voiește ca al odorantului, al gustului, al pipăitului să intre în aceeași arie precum cele dintâi. Pornind de aici, și de la mărturisirile între patru ochi, își dezvoltă criticul demonstrația de înfrățire a simțurilor în opera de artă. Un moto de pe un stâlp funerar chinez te introduce, cum se poate mai bine, în universul și vechimea ideii: A fost cazna noastră ocolul nehotarului, spusul și nespusul și așezarea celor ce nu pot sta. Așadar, exegetul brâncușian își răsucește o clipă torsul urieșesc de la misterul pietrei de hotar, deci de la misterul formei plastice, asupra celui al cuvântului, văzut cu văzul, gustul, mirosul și pipăitul. Temele și variațiunile sunt: pluralizarea simultană a imaginilor și coloratura lor, Heraldica culorilor, muzica tactilă, Lumină și grai – la Macedonski și nu numai la el. Chiar dacă acum cuvintele nu se mai arată scrise pe cer, ca în cazul citat din Biblie, ele – consideră autorul – leagănă în ființa lor zei, chirciți, feți de zei, gata să se scoale-n picioare, la o anumită chemare. Cuvintele poartă în sânul lor un potențial magic, care e în stare să detune ori să sfarme materia, atunci când sunt potrivite după un tâlc anume. Putința reîntoarcerii la vraja primordială a cuvintelor, la cuvinte totemice, cuvinte statui, NU i se pare cu desăvârșire ratată. Târându-și arcușul iar printre stânci, cuvântul va încerca prin vremuri avenire să se ridice iarăși la potențialul primordial și magic, întru neînchipuita durere și fără cât de nesfârșita pagubă, pierdut. Una din concluziile demonstrației este pusă într-o paranteză: Maestrul Macedonski, posedând lipsa intuiției de pictorialitate și de muzicalitate melodică și armonică a limbii, atât de datornică șuieratului exprimat pe gama de quintă coborândă, se va căzni să-i dezvolte mai curând liniile de înalt relief – înlăuntrul acestei quinte scoborânde – care reprezintă geniul vecinic al limbii noastre. Dincolo de exprimarea exaltată și în dodii, să reținem miezul, adică posibilitatea unei aplicații de acest fel pe poezia în discuție.”.

Pregătindu-și paragraful final din sarabanda cuceritoare de argumente, Marin Sorescu afirmă cât se poate de pertinent: „Că Eminescu a fost ultimul mare romantic, asta NU explică farmecul inegalabil al poeziei geniului național. Putem afirma, tot așa fără a spune mai mult, că Macedonski este primul nostru mare poet modern. Ceea ce este uimitor în această existență ce pare tipică pentru ratați este de a constata, la termenul pe care-l prevăzuse vizionarul, că NU mințise: fusese într-adevăr un mare poet – spune George Călinescu. Acum zgomotul de fond al vieții, pe care a fost mereu analizată opera, este însă și mai îndepărtat. Citată fără prejudecăți, poezia sa prinde aripi. Ele par a crește cu vremea, iar cuvântul EXCELSIOR se aude, într-adevăr, tot mai în cer. E drept, bucurându-ne de armonia Nopților, ne închinăm la Luceafăr ; dar, contemplând luceafărul, nu putem să nu aducem aminte de Noaptea de mai a poeziei române: Veniți privighetoarea cântă și liliacu-e-nflorit. Arsă de sete, caravana poeziei macedonskiene continuă să caute absolutul, trecând printre critici care joacă table.”.

*

Cu siguranța eseistului, criticului și istoricului literar aflat la vârsta deplinei maturități, universitarul craiovean Marin Beșteliu se pronunța în termeni categorici, încă din 1984: „Antologic prin amploarea și rafinamentul jocurilor poetice este fragmentul percepției TACTILE (s.n.) a apei mării de către trupul copt al lui Thalassa.”. Urmează un citat convingător, după care hermeneutul craiovean scoate în relief: „Calitatea de căpetenie a stilului macedonskian este virtuozitatea dilatării efectelor, fie că acestea sunt din sfera vizualității și se materializează în mari jocuri de culori, fie că aparțin altor receptori și analizează senzația. (…) Moliciunii insinuante a mării, ce îmbrățișează progresiv corpul inocent, i se opune efectul soarelui arzător, patronul simțurilor exacerbate.”.

Continuându-și analiza, de finețe incontestabilă, Marin Beșteliu punctează de-a dreptul seducător, după încă un citat semnificativ: „Cu totul deosebit și ceea ce-l face pe Macedonski INCONFUNDABIL (s.n.) ori dificil de raportat la alte experiențe ale prozei epocii este această evocare de senzații realizată prin mijloace preponderent picturale. În centru găsim totdeauna un tablou ce se adâncește la nesfârșit prin cumularea tuturor inflexiunilor posibile, Profunzimea câștigată depinde exclusiv de libertatea stilului scriptic în care exersează rafinat un mare poet al reprezentărilor vizuale. Thalassa face parte din categoria scrierilor singulare pentru că exprimă cel mai complet unicitatea ariei poetice macedonskiene.”.

Spre finalul studiului său cu inflexiuni academice remarcabile și de o uimitoare originalitate, urmărită cu obstinație și încăpățânare moromețiană, Marin Beșteliu dă viață unui microportret înnobilat, parcă, în scânteieri stroboscopice, de foiță de aur, care ba ar vrea să fie întrevăzută, ba nu s-ar lăsa descoperită de oricine: „Superb prin încrederea nețărmurită în sine, spectaculos prin îndrăzneli, temerar în confundarea poeziei sale cu toate capodoperele, Macedonski este marea personalitate de excepție a secolului al XIX-lea. Cele de sinteză absorb aspirațiile unei generații și creează monumental profilul epocilor – e vorba de Eminescu – cele de excepție – e vorba de Macedonski – pot să fie adulate într-un cerc restrâns ori, dacă au șanse, să propună prefaceri radicale cel puțin într-o secțiune a artei.”.

După o suită de conexiuni și decantări binevenite, Marin Beșteliu conchide în spirit sentențios, maiorescian: „Toate căutările se subordonează acestei cerințe, ilustrând un poet ce acuză insuficiența limbajului și îndrăznește prefaceri, dar numai în acest cadru strâmt al obsedantelor chemări spre Excelsior. Or, pe această cale, drumul său NU putea fi decât SINGULAR, așa cum i-a fost și înzestrarea.”.

*

Dintotdeauna, Oltenia a fost Provincia Magna a spațiului carpato-danubiano-pontic cea mai deschisă virtuților vitale ale modernului, modernității, modernismului. Stau mărturie creațiile de geniu ale lui Basarab I Întemeietorul, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Al. Macedonski, Constantin BRÂNCUȘI, Tudor Arghezi, Eugen Ionescu, V. G. Paleolog, Silviu Purcărete, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Henri Coandă, Gogu Constantinescu, Ion Țuculescu, Sabin Bălașa.

Este obligatoriu să nu ocolim adevărul că Eminescu și Enescu au pus punct, la modul astral, câte unei epoci de creație sacră – în poezie, respectiv în muzică. Macedonski și BRÂNCUȘI au avut, însă, temeritatea, semeția și virilitatea de a deschide larg porțile spre zări novatoare, de neimaginat până la ei. Atât de fierbinte și de pur sânge au avut în instalație Macedonski și BRÂNCUȘI încât au trântit de perete porțile prezentului și au destupat, ca somelieri de faimă intercontinentală, Șampania învolburată a viitorului celestin.

Exagerând mai mult sau mai puțin, dar exagerând cu delicioasă încântare juvenilă, ducem raționamentul spre zări nebănuite. Anume că Macedonski și BRÂNCUȘI pot fi considerați părinți primordiali care au intuit inclusiv apariția Inteligenței Artificiale de azi, pe care o vom explora și exploata la maximum, până îi vom frânge gâtul trufaș la umbra dumnezeiască a Spiritului Olteniei.

Aripile de Ikarus ale lui Al. Macedonski NU au fost din ceară efemeră, NU s-au topit în saltul prometeic spre Soare.

Aripile de Ikarus ale lui Al. Macedonski au fost zămislite din parfum de roze incantatorii și din crini imperiali, din Albastrul de Voroneț cu virtuți cosmogonice și cosmice.

Aripile sale lăstăresc mereu, întru eternitate, din Cheia Raiului – din lemnul Crucii lui Iisus Hristos. Din sabia încovoiată lăstăresc. Sabia cu care Decebal ne-a lăsat ca sigiliu identitar purpura sângelui său curat și aura Duhului divin, în slujba veșniciei poporului său ce venea din neguri de timp, de pe vremea atlanților, urieșilor, pelasgilor și proto-traco-dacilor, devansându-i cu mii de ani pe strănepoții noștri latini și pe însuși HRISTOS.

*

Găsim de cuviință să facem un ultim recurs la justele judecăți de valoare ale universitarului Marin Beșteliu, rămase valabile și acum, după aproape patru decenii de la tipărirea lor: „Deși beneficiază de o exegeză exhaustivă – cea a lui Adrian Marino – și de cel puțin două sinteze remarcabile semnate de Tudor Vianu și Mihai Zamfir, interpretarea operei macedonskiene este departe de a fi încheiată.”.

O demonstrează, cu vârf și îndesat, cele cinci ediții magnifice ale Caietelor macedonskiene și celelalte volume tipărite cu prilejul Festivalului ”MACEDONSKI” din Bănie, însumând peste 2.000 (două mii) de pagini.

Lansăm cu toată tăria, în premieră absolută, ideea că Al. Macedonski a fost, este și va rămâne, împreună cu Brâncuși, Steaua Polară a Spiritului Olteniei – nostra Eterna Terra Nova. Vibrația cromatic-poliedrică, geometrismul cuantic, rafinat cu măiestrie magic-alchi-mistică, de stră-vechimi și obârșii octo-milenare, țâșnirile terifiante de zăgan în care se zbate năvalnic DORUL zborului spre zări bănuite numai de Atotșiutorul și Atoatețiitorul Universului: DUMNEZEU, tâlcurile încastrate (cu forță de Minotaur în călduri, așteptând-o, înfrigurat, pe Ariadna) și tainele metafizice preluate din penumbra scoarțelor, chilimurilor și covoarelor oltenești de Tismana se regăsesc, plenar și plenitudinar, în Creația, de complexitate și profunzimi oceanice, a celui răstignit pe crucea …ne-junimismului și a concurenței, fără obrăzare, cu Titu Maiorescu și Mihai Eminescu, Poetul Național.

Chiar dacă locul său în istoria literaturii noastre poate că rămâne încă, pentru ipochimeni, controversat, El, Al. Macedonski NU poate fi detronat de nici o armată din lume din zarea magnifică a staturii sale de pionier incontestabil, de înainte mergător, geamăn cu Sf. Ioan Botezătorul, întru sondarea modernului, modernității și modernismului Poeziei, fiind totodată primul teoretician al simbolismului și instrumentalismului, cu expertiză de rang european și mondial în ceea ce privește sincronismul și sinestezia, sincretismul și sinergia tuturor artelor.

Al. Macedonski a fost, este și rămâne !

În nemurirea sufletului său, biciuit de doruri fără sațiu, vom întrezări mereu bucuria redescoperirii Libelulei noastre identitare, care, instantaneu, oricând, se poate da de trei ori apeste cap și devine Condor andaluzian ori zimbru Sabin-Bălașaian, în zbor de nestăvilit peste lanurile fragile de maci, incendiind codrii mari de grâu, și DINCOLO de oglinzile ravisant răsturnate ale acestora, în cerurile suprapuse din care-i clădit și ranforsat Spiritul inoxidabil al Olteniei – adică din Duhul și Harul Românesc la modul absolut.

Duh și Har Românesc ale căror semințe de aur germinează atât în Maramureș, Bucovina, Moldova, Banat, cât și în toate celelalte ținuturi românești, din interiorul și din afara granițelor actuale, care sunt, fiecare în parte și toate la un loc, Provincia Magna.

Al. Macedonski a fost, este și rămâne !

*

* *

Totuși, totuși, nu putem pune punctul final al acestui inocent eseu fără a evidenția încă o suită de adevăruri mai deloc reliefate în agora literară.

Mai întâi, câteva întrebări cu aer copilăresc:

1. Ce tainițe misterioase poate ascunde realitatea că – exact la un secol și trei ani după ce Macedonski publicase articolul său, cu forță de trăsnet și efect orbitor: Poezia viitorului – Sri Aurobindo publică nu mai puțin decât NOUĂ volume cu exact același titlu: Future Poetry / Poezia viitorului ? În același an, 1995, savantului Sri Aurobindo i se editau, la Lotus Press, alte două volume fundamentale: Secret of The Veda, respectiv, A Legend and A Symbol.

2. Să se regăsească, oare, în poemele cu șocante secvențe onomatopeice ale lui Al. Macedonski ecouri din „mantrele-sămânță” – mantre dintr-o singură silabă, care reflectă sunetele primordiale ale Universului ? , după cum le descria, în 2009, David Frawley ? Nimeni altul decât cel fascinat, în tinerețe, asemenea lui Macedonski, de aceleași preocupări și atras: „…de simboliștii francezi, precum Rimbaud, de romanticii englezi, precum Wordsworth, și de simboliștii germani, precum Rilke”.

După ce face și alte trimiteri incitante, David Frawley precizează că, ulterior, aria sa de investigații și studii s-a orientat „către sfera misticii, către Orient și lumea antică”, incluzând: „cercetări despre simbolismul chinezesc al Cărții schimbărilor (I Ching) sau cel al Cărții egiptene a morților” -, descoperind, dincolo de orice paradox, asemenea lui Macedonski, „că IMAGINI precum Soarele, Luna, zorii, noaptea, focul, vântul și fulgerele aveau o mare putere evocatoare pentru înțelegerea misterelor psihicului (uman) și ale Universului în ansamblu. Am descoperit – punctează cu aplomb David Frawley – astrologia ca simbolism cosmic ce reflectă limbajul mai înalt al luminii.”.

3. Oare nu cumva tocmai așa i s-a întâmplat și marelui poet simbolist Alexandru Macedonski, cel cu obârșii oltenești incontestabile ?

*

Vă rog să-mi permiteți a încheia astfel:

Dacă NU ar fi existat Al. Macedonski – cu viața sa în răspăr, cu atitudinea și comportamentul său de rebel neîmblânzit, dar și cu o creație fabuloasă, torențială, novatoare, în atâtea domenii încât mai-mai că ți „se …sparie gândul” -, literatura română risca să rămână totalmente ruptă de sincronizarea cu aceea europeană !

Această de-sincronizare era oblăduită cu fervoare sinucigașă și inconștiență făloasă de „Junimea”, prin mentorul său mai deloc școlit, oportunist și carierist sadea.

Nimeni altul decât asasinul din umbră al lui EMINESCU.

Titu Maiorescu, al cărui nume NU apare în arhivele Universității din Gissen (și nici în ale alteia din Germania), nici ca student, nici ca doctorand ori doctor în științe. În nici un fel, în nicio o calitate, NU apare.

El a adus, însă, în țară o diplomă de doctor, pe care o cumpărase cu 50 de napoleoni de aur.

Ardelean – cu verticalitate de gorun al lui Horia/ Horea -, tatăl său, Ioan Maiorescu, a refuzat, în calitatea sa de ministru al Învățământului, să-i recunoască și să-i valideze diploma falsă.

Culmea este că, imediat după acest moment, Brătianu cel bătrân, șeful Partidului Liberal, care era prim ministru, îl titularizează instantaneu pe Titu Maiorescu, fără nici măcar să simuleze un concurs. Îl titularizează ca profesor la Universitatea din București, pe o catedră anume inventată.

Astfel era răsplătit Titu Maiorescu pentru orchestrarea odioasei înscenări a arestării lui EMINESCU, din băile publice, în ziua de 28 iunie 1883, urmată de internarea în clinica doctorului Șuțu (căruia Maiorescu îi plătise cu anticipație internarea pentru mai multe luni a Poetului Național!)…

Aici, în stabilimentul ciudat al lui Șuțu, Mihai Eminescu avea să fie otrăvit lent, prin doze din ce în ce mai mari de injecții pe bază de mercur, interzise în toată Europa vremurilor de atunci !

În schimb, foile matricole ale lui EMINESCU există la universitățile germane. Le-a descoperit și le-a publicat, scanate, în zorii acestui secol XXI, Constantin Barbu, jertfelnicul eminescolog craiovean cu osteneli de Sisif neînduplecat și fapte rarisime, ce nu vor putea fi întrecute de nimeni nici peste o sută de ani.

Quot erat demonstrandum.

Final și lui DUMNEZEU laudă !

..//..

DAN LUPESCU

Craiova, 11 februarie – 22 mai 2024

Pasajele care urmează rămân exclusiv în computerul meu !!!

………………..

Post Scriptum auto-cenzurat

Excepția care întărește regula…

Am plasat modestul meu comentariu despre CAIETE MACEDONSKIENE, vol. V,

sub genericul Standard de Enciclopedie

persană, britanică și franceză, la un loc.

51 dintre cele 52 de studii academice, exegeze, eseuri reunite inspirat, de Ion Munteanu, în acest magnific și monumental tom, îndrituiesc, susțin la modul nobiliar, voievodal, această afirmație a noastră: Standard de Enciclopedie. Există, așadar, și o excepție. NU vom preciza nici numele autorului, nici genericul acelui text, cu valențe interesante, dincolo de orice îndoială, cu puncte de vedere demne de luat în seamă, dar îmbrăcate într-un veșmânt incredibil. Păsăresc. Dar NU păsărească din codrul, frate al românului, ci în păsăreasca de baltă. Și nu din „balta clară” a lui Macedonski. Este excepția care întărește regula – după cum strămoșii noștri de vârstă matusalemică s-au exprimat în proverbele lor nemuritoare. Proverbele cele mai numeroase, după câte știm, de sute de ori mai numeroase decât ale oricărui neam de pe Terra.

Iată ce așchii de gând ne-a stârnit textul cu pricina:

…Pierzându-mi, aproape, respirația, îmi smulg ființa rapid din vâltoarea acestei dezlănțuiri retorice, precum ursul care, ieșind din apa Oceanului Înghețat cu gura plină de somoni, se scutură brusc, instinctiv de apa rece, rece – bântuită de gheața cine mai știe căror strigoi de pe la Busu, Argetoaia, Braloștița sau de pe mai știe cine pe unde s-a prăbușit, în flăcări, avionul nazist plin cu tone de cocoșei de aur.

…Doamne, Dumnezeule, câtă limpezime de cristal?, câtă profunzime înălțătoare?, câtă frenezie și vocație de meliță, care toacă nu tulpinile de cânepă sau in, cu viteză de mitralieră călită în bătăliile groaznice din preajma Stalingradului, ci biata limbă română, vaga ei amintire dinainte de a fi fost supusă unor cazne prăvălite peste noi taman de pe vremea Inchiziției?…

…Ori ies pe balcon să iau o gură de licoare din butoiul cu varză murată– sau rămân locului, trag o dușcă de apă bine ozonată (cu miraculoasa instalație Tiens – 15 medalii de aur la târgurile internaționale de invenții și inovații!), deschid celularul și transcriu, cu fragedă inocență: „ChatGPT trece la un alt nivel. Open AI a anunțat că va înzestra ChatGPT cu memorie. Astfel, chatbot-ul va memora discuțiile anterioare și ceea ce a învățat despre utilizator, putând să folosească aceste informații pentru a oferi răspunsuri mai bune. Teoretic, asta ar trebui să se concretizeze într-un nivel de funcționalitate superior și o înțelegere mai bună a cerințelor venite de la utilizatori. Practic, apar mai multe probleme.”.

…Ne place să sperăm că – dincolo de păsăreasca gurluitoare se ascund o inteligență sclipitoare, o sensibilitate de furnal gata-gata să deverseze, o timiditate monahală și o smerenie romanțios-isihastă, care, paradoxal, îl fac pe autor să omită prima și cea mai însemnată lege monastică, aceea a ascultării, de unde și șarmanta (șarpanta?!?) săritură peste pârleazul decantării mai întâi a ideilor și, abia apoi, caligrafierea acestora, atentă, pe coala de hârtie albă, care suportă multe, dar până la urmă te poate împroșca și cu turnesolul nedorit al trădării lipsei de rigoare.

Nu e exclus nici ca autorul să-și fi lăsat spiritul prea mult, mult prea mult timp, în preajma focului dezlănțuit de cine știe ce răstălmăcire a definiției poeziei dată de celebrul american Carl Sandburg: ”Jurnalul unui animal marin, care trăiește pe uscat și ar dori să zboare.”. Dar…, până și pentru pionieri destoinici ai aerului, precum Aurel Vlaicu, ispita zborului poate deveni letală.

D. L.

………………………………….